La sfârșitul anului trecut, o mică națională din Africa, cea a statului Malawi, în estul continentului, era preluată de un antrenor român cu nume mai puțin cunoscut în fotbalul de acasă. Mario Marinică, 57 de ani, a lucrat în țară la Rocar, FC Argeș, Cimentul Fieni, Gloria Buzău, Sportul Studențesc, Rapid și Chiajna în calitate de principal, interimar, director tehnic sau, cu precădere, secund, dar mare parte a carierei și-a dezvoltat-o peste hotare.
Fost junior la Rocar, Dinamo și Steaua, a plecat din țară în 1992, în Anglia, unde a lucrat aproape un deceniu în centrele de copii de la Leyton Orient, Arsenal, Crystal Palace, Chelsea și Fulham. În 2000, a obținut chiar o triplă remarcabilă pe banca echipe feminine U15 a ”tunarilor”: titlul, Cupa și Cupa Ligii, 51 victorii, o remiză, nicio înfrîngere!
A ales apoi aventuri profesionale în Africa de Sud, Ungaria, Tanzania, Irak și India, iar acum a poposit în Malawi, fostă colonie britanică de dimensiunea Greciei sau Bulgariei și cu o populație similară cu a României, circa 19 milioane de suflete. E o țară cunoscută pentru faimosul Parc Natural Lake Malawi, rezervație din patrimoniul UNESCO, pentru exemplarele sale de elefanți, hipopotami, maimuțe sau bivoli ori pentru plasarea între cele mai sărace țări din lume, cu 85% dintre locuitori trăind la sate și cu o economie bazată în proporție de 90% pe agricultură.
De acum, e remarcată și pentru naționala sa de fotbal, care, la a treia participare la Cupa Africii, a trecut miraculos de faza grupelor, sub comanda românului Mario Marinică.
– Domnule Marinică, povestiți-ne, vă rog, cum ați ajuns selecționer în Malawi și ce fel de fotbal ați găsit acolo?
– Am obținut postul prin concurs. A fost un anunț republicat de două ori, am aplicat mai mult din inerție. Nu prea mă gândeam că voi fi ales, fiindcă, în general, astfel de joburi sunt deja asigurate la nivel de continuitate înainte să se elibereze locul. Au existat însă acum 13 CV-uri depuse și, în final, am bătut palma. Pentru mine nu era o noutate totală, fiindcă mai lucrasem în apropiere, în Africa de Sud, unde avusesem în lot chiar doi fotbaliști din Malawi. Unul dintre ei a ajuns acum internațional.
– Dar cum sunt oamenii, locurile, țara?
– Oamenii sunt foarte entuziaști, docili, înțelegători, iubesc fotbalul la nebunie. E un mod de a mai uita de necazuri. Chiar la început, mi-am făcut timp să bat țara în lung și-n lat timp de două săptămâni, fiindcă am vrut să înțeleg situația economică, socială, sportivă. Să iau contact cu mentalitățile locale. Era un demers necesar pentru a pune apoi toate informațiile cap la cap spre a face o strategie coerentă pentru federație, ancorată în realitățile și necesitățile din Malawi.
– Și ce experiențe ați trăit în acest periplu?
– Am găsit inclusiv jucători pe care i-am adus imediat la echipa națională, iar la trei dintre ei le-am oferit deja șansa debutului. Am prins și partide din Superligă, un fel de play-off al campionatului, ocazie cu care am putut să mă familiarizez repede cu nivelul jucătorilor. Să-i cunosc. Să-i înțeleg. Am urmărit însă și partide la sate, pe terenuri unde nu-ți vine să lași nici vaca la păscut, dar cu o atmosferă și o bucurie a jocului senzaționale. Câte 300-400 de spectatori și demonstrații de talent natural și pur, așa cum era pe vremuri fotbalul pe maidan în România.
– V-ați împrietenit în timpul liber cu elefanții, cu hipopotamii?
– Sunt în rezervații și, din păcate, n-am avut timp pentru așa ceva. În plus, au fost inundații mari, care au făcut ravagii, cu sute de victime. Dar țara are un potențial turistic remarcabil, locuri de vis, peisaje fabuloase. Sigur, economic vorbind, vezi multe locuri care vorbesc despre sărăcie. Sunt oameni ai străzii care trăiesc în gropi de gunoi, iar puterea de cumpărare e fragilă. În ciuda acestor neajunsuri, nu există probleme majore la nivel de furturi sau ale acte de infracționalitate. Evident, pretutindeni sunt tot felul de specimene, dar în Malawi funcționează o religiozitate puternic impregantă în societate, iar asta îi face să fie ponderați, echilibrați, corecți.
– Ce religie e predominantă?
– Majoritatea catolici, doar 18 la sută musulmani, restul diferite alte grupuri de creștini.
– Cam cât se câștigă acolo?
– Salariul minim e pe la 50 de dolari, cel mediu ajunge la 200 de dolari. Un manager de bancă are salariu în jur de 500 de dolari. Prețurile sunt mici doar la produsele de bază, uzuale, dar dacă vrei să-ți iei, de exemplu, o Coca-Cola plătești cam cât ai da pe trei kilograme de orez, așa că te gândești bine ce e mai important. O bere costă doi-trei dolari.
– Ați fost curajos când ați început această experiență exotică în Malawi!
– Curajos am fost în 1992, când am plecat să învăț fotbal în Anglia, deși aveam o situație bună acasă, o facultate terminată, un post liniștit. Apoi, lucrurile au început să vină însă de la sine și n-am avut probleme să accept oferte interesante din Irak, Africa de Sud, India sau Ungaria. Și acum Malawi.
– Haideți să venim spre Cupa Africii, unde ați trecut mai departe dintr-o grupă grea, cu Guinea, 0-1, Zimbabwe, 2-1, și Senegal, 0-0. Ultimul meci, cu finalista la zi a competiției, a însemnat o mare surpriză.
– Așa este! I-am surprins însă cu organizarea, determinarea și disciplina noastră, singurele puncte strategice cu care îi puteam opri pe Mane și întregul lor grup de vedete. Cum s-ar spune, am știut să cântăm toți aceeași melodie, chiar dacă nu am avut în lot jucători cu pedigree-ul adversarului. Nu ne-a interesat să ne focusăm doar pe anihilarea lui Mane, ci să-i împiedicăm ca echipă să-și etaleze atuurile. Și, în contrapartidă, să maximizăm lucrurile noastre pozitive. Din fericire, ne-a ieșit minunat!
– Îmi închipui că a fost o explozie de bucurie în vestiar!
– Ceva de vis! O bucurie fantastică! Să nu vă închipuiți însă că au curs valuri de băutură, fiindcă ei nu prea consumă alcool. E scump și nici nu au această cultură de a bea. Am devenit însă legende în Malawi. Asta mai ales dacă te gândești de unde am pornit și unde am ajuns într-un timp incredibil de scurt. Când am preluat echipa, în decembrie, ultimele meciuri înaintea mea fuseseră un 0-4 cu Camerun și un 0-1 cu Mozambic, în care nu avuseseră niciun șut pe sau la poartă. Iar acum ne-am creat ocazii mari în toate partidele, am marcat, cu Senegal ne-au anulat cu VAR și un penalty clar dictat înainte de arbitru. Dar și VAR-ul ăsta parcă tot cu cei mari și tari trage! Iar cu Marocul, în optimile de finală, am condus cu 1-0, dar ne-am apărat apoi excesiv, prea mult față de cât planificasem, iar adversarul a întors tabela la 1-2.
– Cum a fost atmosfera la revenirea în Malawi?
– Senzațional! Chiar dacă ploua cu găleata, mii de oameni au făcut culoare de-a lungul drumului ca să ne salute, să ne felicite, să danseze. Să se bucure. În mod normal, de la aeroport până în oraș faci cam jumătate de ceas cu mașina. Traseul ne-a luat însă vreo două ore și jumătate, ne-am oprit în fiecare intersecție mare, iar prin centru mergeam extrem de încet, fiindcă autocarul era înconjurat de suporteri. Și azi e un sentiment fantastic să te plimbi pe stradă și să te oprească lumea să facă poze.
– Ați condus un fel de Generație de Aur a lor, nu?
– Din contră! Generația actuală e considerată în Malawi una dintre cele mai șubrede. Culmea însă, cu acești băieți extraordinari am reușit o performanță minunată pentru fotbalul de aici. A fost un grup pe care l-am legat în numai câteva săptămâni. Oprisem din trialuri vreo 60 de jucători, am ajuns într-un final la 28-30 de oameni, cu care am mers în Camerun, unde am fost naționala cu cei mai numeroși fotbaliști din campionatul intern, 14 la număr. Sincer, așteptările erau reduse.
– Poate vă treziți cu o statuie în Malawi!
– Sper că nu! Aș prefera doar să muncim mai departe aici împreună până la sfârșitul contractului, încă trei ani, să dezvoltăm fotbalul, să implementăm niște programe, să las ceva plăcut în urma mea. Să profităm și de entuziasmul rezultatului de la Cupa Africii.
– Vă vine în minte vreun episod simpatic trăit acolo?
– Engleza nu e vorbită chiar de toată lumea și, uneori, nivelul de înțelegere a limbii e destul de precar. Asta nu-i împiedică, fiind foarte respectuoși, să spună mereu că au priceput ce ai zis, deși adevărul e altul. Se întâmplă și în viața de zi cu zi, nu mă refer aici doar la fotbal. Uite, chiar recent am rugat pe cineva să-mi cumpere o loțiune de plajă și mi-a adus una pentru păr. M-a văzut că nu stau strălucit cu podoaba capilară și s-o fi gândit că mă ajută!
– Mâncarea cum e ?
– Foarte multe rețete pe bază de legume. Au și un soi de mămăligă din porumb alb, care iese precum un cozonac. Oamenii de rând nu prea se apropie de carne, de exemplu. Sunt familii care, probabil, au carne în farfurie doar o dată pe săptămână sau poate și mai rar.
– Câți dintre jucătorii naționalei credeți că ar face față în Liga 1 din România?
– Păi, dacă au fost egalii lui Sane și Koulibaly, de ce nu ar fi unii capabili să facă performanță în România? Sigur, depinde de echipă, de sistem, de capacitatea de integrare, de antrenor. Sunt carențe, e drept, dar te uiți la profilul jucătorului și vezi ce plus ți-ar putea aduce. De exemplu, fundașul central Lawrance Chaziya are 23 de ani și un potențial foarte bun. La fel, decarul Madinga, legitimat în Georgia, la Dila Gori. Nu mai vorbesc de Gabadinho Mhango, care a marcat toate cele trei goluri ale noastre la Cupa Africii. Băiatul joacă în prezent în Africa de Sud, la Orlando Pirates.
– Nu v-au privit în Malawi cu reținere, cu prejudecăți de tipul “Cine mai e și tipul ăsta din România?”
– A existat la început o undă de scepticism, dar când câștigi un concurs pleci, totuși, la drum cu o doză crescută de încredere. În plus, România e cunoscută aici prin prisma răposatului antrenor Ted Dumitru, numit ”Vrăjitorul Alb”, care a fost considerat un fenomen în Africa datorită traseului său formidabil la marile echipe din Africa de Sud, în anii ‘80-’90-2000. Să nu vă mire dacă vă spun că inclusiv parcursul tricolorilor de la Mondialul din ‘94 nu e străin nici în Malawi. Hagi, Popescu, Petrescu sau Lupescu sunt nume familiare pentru cei din fotbalul de aici.
– Ați primit locuință, mașină?
– Deocamdată stau într-un hotel de cinci stele. Mi-au prezentat vreo trei case foarte frumoase, dar încă nu m-am decis. Am stat și foarte puțin în Malawi, doar vreo trei săptămâni, pentru că restul timpului l-am petrecut în Camerun, la Cupa Africii. Am mașină cu șofer, pentru că prefer să nu conduc. Mai bine mă relaxez sau fac altceva în timpul călătoriilor.
– Cum se vede Liga 1 din România de la mii de kilometri depărtare?
– Sunt la curent cam cu tot ce se petrece în țară, unde CFR pare că s-a desprins spre un nou titlu, dar diferențele se mai topesc în play-off, unde lupta se reechilibrează. Din păcate, fotbalul din România înseamnă prea puțin proiecte serioase. Domină experimentele unor patroni care nu acceptă o delimitare între acțiunea de a finanța și treaba unui antrenor. Nu mă refer aici doar la Gigi Becali, ci și la alții, care nu intervin chiar pe față. Tehnicianul ajunge doar un executant în conformitate cu părerile șefului, iar acesta e motivul pentru care nu mă interesează să lucrez în țară. Farul e singurul loc unde fotbalul funcționează așa cum ar trebui, grație lui Hagi, care e și proprietar, și antrenor. Și pare că Botoșaniul e, de asemenea, un club unde poți lucra civilizat.
– Ați activat în țară la Rocar, Argeș, Fieni, Buzău, Sportul, Rapid. De unde păstrați amintirile cele mai interesante?
– Au fost experiențe diferite. La Fieni, de exemplu, am nimerit peste o sărăcie lucie în liga secundă. Am venit luni, iar miercuri jucătorii nu mai aveau de mâncare. Am pus mână de la mână să cumpărăm un vițel, pe care ni l-a gătit o doamnă vecină cu stadionul. La Pitești, ca secund al lui Ion Moldovan, am colaborat cu jucători excelenți, în frunte cu Dică, un băiat care, la calitățile lui, ar fi trebuit să ajungă la un nivel mult mai înalt. Din Giulești am rămas cu imaginea unei galerii superbe, iar de la Buzău mi-aduc aminte un egal extraordinar în Ghencea.
– Dar la Rocar ați prins blaturile lui Nețoiu?
– Era un alt Rocar, cel de după perioada lui Florea. Se transformase în Fulgerul Bragadiru, iar patronatul era format din Nețoiu, frații Becali și Ilinca. Nu, n-am trăit astfel de momente la Rocar, unde am încropit o echipă urgent, cu doar o săptămână înaintea startului sezonului, fiindcă rămăsese un loc liber în liga secundă. Am jucat pe vechiul ”23 August”, închiriat de Nețoiu, care, din cauza unor probleme în Bănie, voia să aducă Universitatea Craiova să joace în București.
– Care vi s-a părut cea mai stranie destinație unde ați lucrat?
– În Irak, la Zakho! Când am ieșit din aeroport, am nimerit direct într-un convoi Al-Qaeda. Ne știau, ne-au ajutat să ajungem la centrul sportiv, plasat într-o zonă mai sigură. Sincer, mi-a fost însă tare teamă atunci să nu cădem în mijlocul vreunei ambuscade pe drum, în războiul lor cu ISIS. După episodul respectiv, mi-am luat repede viteză de acolo!
– Ați început să primiți oferte mai interesante după parcursul de la Cupa Africii?
– Am avut contacte și propuneri încă din prima zi în care am semnat cu federația din Malawi, unde am devenit director tehnic. Sunt mulți oameni care mă cunosc în fenomen, a existat și există interes și din alte părți, dar nu văd de ce aș schimba așa repede. N-am absolut niciun motiv. Sunt genul de om care-și propune să ducă la capăt fiecare contract. Sigur, există acea vorbă care spune că nu banii aduc fericirea, ci numărul lor, dar cred cu tărie că locul fiecăruia e în primul rând acolo unde se simte bine. Iar Malawi e pentru mine acum prioritatea.