JO de iarnă Beijing 2022 par un fel de Dragonul Roșu-Colentina, iar noi, românii, niște mușterii care perdem vremea printre dughene, fiindcă n-avem chef să cupărăm nimic
Deși e destul de greu să scoatem politicul din context, o să-l expediem în câteva rânduri, observând doar că la Beijing, la ceremonia de deschidere, în timp ce defila Ucraina, camerele tv îl arătau pe Putin, că reporterii occidentali sunt cenzurați și că totul la aceste Jocuri Congelate de Iarnă se desfășoară așa cum vor marii păpușari ai evenimentului. Anume Xi-Jinping, noul Mai Tze Dun al Chinei și Thomas Bach, șeful CIO, care a reușit să transforme olimpismul planetar într-un fel de Internaționala Socialistă, adică într-o minciună care preledează pentru anumite principii, dar de fapt le aplică pe cele diametral opuse.
Gata cu politica, să trecem la sport. Care sport? Acela unde hocheiștii canadieni n-au chef să intre pe gheață contra reprezentativei Rusiei, care evoluează sub faldurile steagului olimpic, pentru că Rusia propriu-zisă e suspendată pentru dopaj? Păi, dac-o luăm așa, tot la politică ajungem. Adică la minciună. Mai bine admirăm minciuna cealaltă, cea cu trambulina de sărituri, acoperită cu zăpadă artificială și presărată în plin combinat siderurgic, săritorii planând în peisaj de furnale și de planuri cincinale. E una dintre cele mai urâte imagini din întreaga istorie a sportului mondial! Existau Alpii Europei civilizate, Munții Stâncoși din Colorado, existau chiar și zăpezile de pe Kilimanjaro, nu era nevoie ca Jocurile de Iarnă să fie cărate în acest peisaj industrial, doar pentru a arăta planetei cât de bine stă China la producția de oțel!
Vorbeam mai sus, în subtitlul editorialului, despre Dragonul Roșu. La Beijing totul pare chinezărie de doi lei, după ce deschizi televizorul pe transmisiunile de la Beijing, îți vine să deschizi imediat larg și ferestrele, ai senzația că miroase a papuci din plastic, a maiouri ieftine și a rochițe cu sclipici, pe care le poartă fătucile rurale atunci când se suie în rată să vină la oraș. Senzația de făcătură, de fals, de marfă păcălită, e imposibil de alungat. Dacă mai adaugi și arzătoarea dorință a chinezilor de a câștiga ei absolut toate medaliile, ai tabloul complet al unei stampe chinezești pe urzeală din nuiele de bambus, pusă pe zidul murdar al bucătriei ca să nu se vadă igrasia și petele de grăsime, din acel moment nefericit când ai uitat să pui capacul la tigaie și a sărit prăjeala pe pereți.
Dacă e ceva absolut sigur pe lumea asta, mai sigur chiar și decât faptul că și mâine dimineață urmează să se va lumineze de ziuă, este că România nu va lua nicio medalie la Beijing. De fapt, n-a luat de 54 de ani (Neagoe-Panțuru în 1968 la Grenoble), n-o va face nici acum, iar locuile ocupate vor fi modeste. Cu toate acestea, am deplasat la fața locului o delegație de 21 de sportivi, plus antrenori, oficiali și ce-or mai fi. Firește că nu în scopul concret al performanței, ci în virtutea lipsitei de sens dezvize olimpice, că important e să participi.
Nici n-avem cum să fim noi mari performeri ai sporturilor de iarnă, cât timp patinăm prin mall-uri cu burgerul într-o mână și cu cola în cealaltă. Și câtă vreme în România schiul de agrement consumă mult mai mulți bani decât cel de performanță. Vinerea, ieșirea de nord a Bucureșiului, către munți, e gâtuită de mașini 4×4 cu schiuri deasupra, dar scopul final nu e strict coborârea pe Clăbucet sau Postăvaru, ci vinul fiert și grătarul de la baza pârtiilor. Iar gheața o folosim de regulă nu ca să alunecăm cu patinele pe ea, ci doar ca s-o vârâm în sonda de whisky.