În spatele aurului, argintului și bronzului există durerea. Multă muncă, depresie. Și nepăsare. Mădălina face gimnastică de la doi ani și opt luni, a trecut prin intervenții chirurgicale complicate, a stat luni întregi în gips, a fentat o depresie și a revenit pentru că își dorea „medalii mari”. Și le-a câștigat. Totuși, nu a avut parte de atenția pe care ar fi meritat-o. Nu practică un sport comercial, nu apare la televizor sau pe prima pagină, chiar dacă-i cântă imnul la mii de kilometri de casă.
Mădălina Cucu (21 ani) a intrat în sala de gimnastică la trei ani. La început a fost joacă de copil, apoi s-a transformat în responsabilitate, disciplină, ore de muncă. Bucurii și suferință. La 9 ani, după un concurs, o simplă durere la șold s-a transformat într-o dramă. Spitale, o intervenție chirurgicală costisitoare pentru un copil fragil, rigidul anturaj al gipsului – „aveam gips de la burtă și până la gleznă”-. Patru luni, Mădălina, o fetiță de nici zece ani, a stat imobilizată în pat și s-a târât pe covor. A suspinat și a fost nevoită să renunțe la gimnastica ritmică. Își pierduse mobilitatea.
A rămas, însă, cu o dorința imensă de a reveni în sală. Avea o aspirație. Un vis pe care l-a ștragulat în gât –„să am și eu, cândva, atârnate la gât, medaliile mele. Mari! Și după ce o s-o iau pe prima, nu o să pot să mă mai opresc”. Așa văzuse ea la Marian Drăgulescu. Și a mai rămas cu ceva. Cu o lungă cicatrice pe șold. Enigmatic suvenir de bisturiu.
După ce a scăpat de gips și a trecut printr-o cruntă recuperare, și-a orientat drumul spre gimnastica aerobică. A strâns medalii naționale și internaționale la juniori, însă, niciuna, nu era mare. Așa cum văzuse ea la Drăgulescu.
Și, la vârsta aspirațiilor – 17 ani- destinul i-a trasat o altă cumpănă. O nouă accidentare. O entorsă. Încă una și ligamentele au cedat. O altă operație, urmată de data asta de o depresie și gândul că „nu-mi mai trebuie gimnastică”. Și a renunțat.
Printre căutări a participat la „Românii au Talent”. Și, după trei ani în care a traversat o depresie pe care a hrănit-o cu mai multe tatuaje, și-a regăsit drumul. „Despre ultimul meu tatuaj nu cred că am apucat să-âi spun. Pe coapsă mi-am acoperit operația de la șold cu un schelet care ține o gimnastă. Scheletul reprezintă moartea… care pe mine era să mă ia din cauza acestui sport”. Și mai era ceva! O dorința nesătulă din copilărie, care, în luminile de la „Românii au Talent”, fusese stârnită de aplauzele publicului și de recunoștința oamenilor. „Oare cât o fi suferit Drăgulescu pentru medaliile lui?”.
În acest an, la sfârșitul lunii mai, Mădălina Cucu (21 ani) a mers la Campionatele Mondiale de la Baku și s-a întors cu trei medalii. Aur, argint și bronz. Mari. Mari și pătrate. Precum ale lui Drăgulescu! „Mai frumoase, pentru că sunt ale mele”. Nu a contat că a concurat accidentată, nu a mai simțit durerea și a uitat de toate zilele negre. Și i-a cântat imnul.
Din păcate nu a simțit stropul de recunoștință. Sevrajul oricărui campion. „Mă așteptam să mă aștepte mai multă lume, nu doar fratele meu și câțiva colegi de la sală, dar… atât s-a putut. Mă așteptam să văd măcar o televiziune care să ne întrebe cum a fost, să ne felicite, nu știu, ceva semnificativ”. Și asta a durut mai mult decât operațiile, a ros mai adânc decât depresia. „E foarte dureros să știi că ai adus atâtea medalii pentru țară și nu știe nimeni de tine, nu interesează pe nimeni, poate chiar habar nu au de acest sport”.
Însă Mădălina nu se lasă. Acum, când chiar și Drăgulescu, un adevărat tezaur al gimnasticii noastre, a anunțat că se retrage, fata cu medalii pătrate se pregătește de campionatele europene care se vor desfășura în Italia, în luna septembrie. „După prima medalie nu o să pot să mă opresc…”. Și cu siguranță nu o s-o facă. Poate, de data asta, găsim și noi drumul spre aeroport.