Vânt în slove

Recunosc că, în momentul în care am primit invitația de a colabora cu PlaySport, m-a urmărit un set de întrebări. Încă un site de sport? Mai este loc în infinitul Internetului? Sportul românesc, din ce în ce mai deșertificat, corporatizat, mai găsește vreun fir de poveste pentru o altă abordare? Azi, când tehnologia stoarce știrea precum o portocală coaptă, impactul este fulgerător și platformele de Social Media livrează, la secundă, conținut, imagine, idei, păreri, fiecare posesor de smartphone fiind o instituție media.

Și am găsit cu greu răspunsul, cotrobăind prin hangarul amintirilor, bușit de un siropos deja vu, undeva în zorile anilor 2000.

Atunci, pe tarabă existau două titluri uriașe ale presei scrise sportive, Gazeta Sporturilor și ProSport, iar subsemnatul primea o șansă și un salariu în plic, din partea  unei publicații care începuse să se desfășoare în orb și aștepta, trepidând în svâcurile debutului, numărul princeps. Un cotidian tipărit într-un format mai mare, parțial color și puțin mai scump. Aveam aceleași întrebări. O să meargă? Oare mai e loc pe piață? Cum putem rupe din felia titlurilor consacrate?

Trăiam sâmbetele printre brazdele și smocurile matineului…

„Sport Total. Mai mult decât fotbal”. Aceasta era abordarea prin care publicația dorea să se strecoare în rucsacul elevilor, în mapele studenților, în servieta sau pe masa vreunui director, președinte de club sau între falangele chibiților și fanaticilor pătate cu tușul informării.

Pentru început mi-am strecurat semnătura în subsolul paginilor, în buza manșetei, printre marcatorii de la „C-uri” și casetele de la „B-uri”. Trăiam sâmbetele printre brazdele și smocurile matineului, înghesuit în ciorchinele microfoanelor, apoi la preluări, dorind să storc bucata mea de portocală din orice declarație, replică, întâmplare, redactând articole comprimate în beciurile paginilor sfârtecate de câte o reclamă pe lângă care un font petit se strecura cu silnicie.

Cum puteam visa eu, un plăviț, la o trimitere pe copertă sau o știre de coloană în  paginile 2 sau 3, la o deschidere de pagină măcar, când făceam parte din departamentul fotbalului mic de la ziarul care se vindea recitând cu verzale sloganul: „Mai mult decât fotbal”?

Într-o sâmbătă de matineu, țintarul îmi pregătise desertul unui meci Dinamo – Rapid, o confruntare a sateliților, cu jucători trimiși de la prima echipă, trabucuri fine pufăite în alizeul verii din gradena ruginită, sfințită cu miniu a stadionului „Florea Dumitrache”, fostul Victoria. Încă de la foaia de joc mi-am aranjat ideile cronicii- aveam promisiunea pentru 20 de rânduri, o delicatesă care, de fiecare dată, se evapora după ședința redacțională și, în cele din urmă, înainte ca textul meu să fie turnat în plumb, se transforma, ciopârțit, într-o simplă știre atașată casetei de meci. Camerele de luat vederi urmăreau „loja” într-un REC continuu având distanța focală concentrată pe batista de catifea de la pieptul acționarilor prezenți în batalion la stadion. Reporterii știau că acolo e portocala lor. Eu m-am concentrat pe duelul Burdujan – Dorin Goian, care, nu cu mult timp în urmă, hotăra direcția unui titlul, după ce moldoveanul Rapidului a speculat eroarea moldoveanului de la Dinamo și a înscris în ultimele minute ale unui derby disputat cu 200 de pași mai spre șosea.

Undeva în miezul primei reprize, într-un colț al peluzei, oploșit, cu un aer vetust, departe de fumul de trabuc și lumina rece a lămpilor camerelor de filmat, cu un palton aranjat peste o jiletcă fără de scamă, omul care dădea numele stadionului privea în gol spre gazonul chinuit sub crampoanele „sateliților”. Sprânceana „Mopsului” reacționa robotic la fiecare șut care trimitea balonul dincolo de olanele caselor de pe Calea  Floreasca sau Barbu Văcărescu sau de fiecare dată când tibiile trosneau în dueluri chioare. Plictisit, marele Dumitrache s-a retras cu pași tociți, cu mai bine de un sfert de oră înainte de final. Eu simțeam că într-unul din buzunarele paltonului său se află portocala mea. M-am prezentat deranjându-i singurătatea, întrebându-l, chiar dacă nu se face, cu o rafală având obrăznicia și debitul unui procuror comsomolist: Ce părere are despre meci? Dacă i-a plăcut ce a văzut? De ce a plecat înainte de final? M-a tratat cu sprânceana și a răspuns din alertul pașilor: „Ce dracu, măi, copile, ce să văd? Ăsta e fotbal?”. Aveam titlul!

Degeaba privești, dacă nu vezi!

După ce m-am despărțit de Florea Dumitrache și m-am întors la stadionul „Florea Dumitrache”, batalionul acționarilor se scurgea pe alee, reporterii și cameramanii își strângeau recuzita, eu pierdusem declarațiile parfumurilor scumpe. Duminică, ziarul nu ieșea, astfel că am avut timp să-mi scriu rândurile, povestind trăirile lui Florea Dumitrache din peluza stadionului „Florea Dumitrache”. Am lăsat cronica în folderul fotbalului mic, iar a doua zi, când am intrat în redacție, discreția în care mă desfășuram de obicei mi-a fost tulburată de un… „Bravo, bă, bună cronica, ai legat-o perfect de Florea Dumitrache”. Și în ziar au intrat 20 de rânduri, pe undeva finisate, cu un titlu reglat, dar 20 de rânduri. Pluteam. Era primul bravo și făcea mai mult decât 10 salarii înghesuite în plic.

Atunci mi-am dat seama că, oricât ai stoarce portocala, uneori coaja dă savoarea care face diferența unui mare desert. Și am ieșit din ciorchine, reporterii aveau nevoie de imagini, mie îmi trebuiau cuvinte, povești, priviri, dansul unei sprânceane. Degeaba privești, dacă nu vezi!

Prin acest ciot de nostalgie mi-am răspuns și întrebărilor legate de PlaySport. Mereu, în spatele poveștii, în măruntaiele știrii, există o altă poveste, un alt adevăr. Modul cum este tratat un breaking news poate aduce mai mult decât trufia exclusivității. Pentru public nu va fi niciodată important cine a aflat primul informația, va aprecia cine a tratat-o corect, cine a tencuit subiectul cu toate detaliile, cine l-a nituit și l-a agățat perfect în cuiul tabloului societății căreia i se adresează. Chiar și în această epocă absolut fulgerătoare, în care mercantilul sportului schimbă și direcția herbului care hotărăște cine începe partida.

Codul secret care îți aduce produse GRATIS! Completează-l și tu!

Incredibil! Cum poate să arate Sandra Izbașa la 11 ani după ce s-a retras din...

Pe mulți dintre oamenii care au acceptat acest nou drum i-am cunoscut. Lui Radu Oprișan i-am vânat semnătura în paginile Gazetei Sporturilor, după ce am citit povestea cutremurătoare a cehului Radek Oprsal, fost fotbalist la Progresul și Astra, cel care și-a pierdut familia într-un teribil accident, nenorocire care a avut loc chiar în timp ce fotbalistul vorbea la telefon cu soția sa. Marius Mitran mi-a fost șef la ProSport și la Sport Total, pe cozeurul Alin Buzărin l-am întâlnit mai târziu, tot la ProSport și am păstrat legătura în ultimii ani, chiar și împachetată în folia unor urări de „La mulți ani” sau „Crăciun fericit”.. La PlaySport o să-i reîntâlnesc, la ceas invernal al unui an nesuferit, sub umbrela aceluiași proiect, considerat de gândul unui intrepid, unul îndrăzneț. Dacă ați rezistat până aici vă recomand să-i citiți pe toți. Eu am depășit, cu mult, 20 de rânduri.