Sublimul unor medalii ascunse în pod
Fosta gimnastă Emilia Eberle este, de două ori, campioană mondială, dublă medaliată cu argint la Jocurile Olimpice (Moscova 1980). Emilia Eberle a strâns în cariera sa sute de medalii. Aur. Argint. Bronz.
„Nici n-a mai contat momentul când mi s-a pus aurul la gât. A fost o muncă enormă și multă suferință în spate. Chiar mă gândeam în ultimele luni că a fost mare lucru ce-am făcut noi atunci. Dar nici nu m-au mai interesat medaliile. Le-am ținut într-un pod vreo 40 de ani. Abia recent le-am scos la lumină și vreau să fac un pic de ordine printre ele, să amenajez un colț acasă”, se destăinuie doamna ajunsă, azi, la 58 de ani, într-un interviu cu o presiune enormă a cuvântului, cu fraze puternice, oferit colegului Justin Gafiuc.
Fetele care au rostogolit acel „0” cu forma lui de medalie
Emilia Eberle a fost colega Nadiei. Și Nadia ne-a predat, nouă, planetei, tuturor, lecția sublimului. Însă de sublim au stat, agățate, teroarea, bătaia, umilința. Așa cum medalia stă anturată, de gâtul sportivului, printr-un șnur sau de fâșia de panglică colorată. Medaliile Emiliei Eberle au rămas, 40 de ani, într-o cutie, undeva într-un pod. Uitate. Sau, mai bine spus, ascunse. Așa s-a întâmplat și cu amintirea terorii la care a fost supusă. Durerea a rămas în suflet, în gânduri, în nopți nedormite și fracturate în fotogramele coșmarurilor. 40 de ani.
Dulapul, baia, palma, trenul
Nu este prima mărturisire despre tratamentul celor doi antrenori care au pregătit sublimul acelui „1”, istoric, de la Montreal, Marta și Bela Karolyi. Au făcut-o și alte sportive și, probabil, o vor mai face. Nadia a tăcut, de fiecare dată. E dreptul ei să nu spună, e dreptul lor să-și strige rănile.
Poate, Nadia nu a vrut să-și murdărească sublimul. Și nu o putem condamna. Însă colegele, care acum se mai văd, uneori, chiar și peste continente, care au rostogolit acel zero ce nu s-a văzut, cu forma lui ca de medalie, lângă sublimul acelui „1” obținut de Nadia, au, în primul rând, puterea să o spună. Așa a fost! Și nu ați știut. Și nu am știut. Așa s-a croit un 10. Un 10 unic. Irepetabil. Cu niște fete care au fost acolo din prima secundă,
* în același dulap… („mai erau vizitele părinților, când ne ascundeam în dulap ca să mâncăm prăjituri. Știam că atunci suntem cumva ferite de furia diavolului”)…
*în aceeași baie…(când mă urcam pe aparat, aveam în minte la fiecare mișcare doar acest gând: că trebuie să mă prezint imediat la baie dacă greșesc. Ne spunea: ”Dacă iese ceva rău, vii direct la baie de pe podium. Știam că urmează o bătaie strașnică.”),
*în tangajul fiecărei palme… („nici n-aveam voie să mă apăr. Am ridicat mâna odată ca să mă protejez, fiindcă mă durea foarte tare în locul în care dădea Bela, după cap. Avea o palmă imensă și grea. Mi-a luat mâna și a început să mă înjure: ”Ce? Te aperi, proasto?”),
*lângă rugina terasamentului, prea aproape de tren, de infern, de etern… („eram parcă împreună cu Marilena Perețeanu și cu Melita Ruhn. Sau cu Rodica Dunca. Nu mai știu exact. Hotărâsem să ne aruncăm în fața trenului. Dar când am văzut locomotiva aia așa mare…”).
Și, oare, merită?
În discursul Emiliei Eberle apare „diavolul”. Nu știu dacă l-a iertat, realizez că nu a uitat. Uneori, uitarea te vindecă, însă nu poate fi sănătoasă. Pentru că, dacă aceste femei ar fi uitat și nu ar fi spus ce au trăit, cândva, într-un dulap, în fața unei palme, într-o baie sau lângă linia unui tren, o fetiță ar putea fi în locul lor. Și oare merită? Pentru niște medalii uscunse într-un pod sau pentru un „1„ sublim? Întrebați-vă acum când podiumul ne-a devenit străin și nu știm nici măcar cum arată un șnur. Într-un pod de suflet o să găsim răspunsul. Uneori, un lingou de ciocolată e mai prețios decât o medalie olimpică.