Prima națională africană ajunsă în semifinalele Cupei Mondiale, Maroc a trimis acasă, aseară, Portugalia lui Cristiano Ronaldo. Asta după ce a eliminat Spania. Câștigase anterior grupa, după remiză cu Croația și victorii cu Belgia și Canada. Mai mult decât o surpriză la World Cup Qatar 2022. Un reper istoric. O poveste care ar putea schimba chipul fotbalului de mâine.
Dar ce-ați spune dacă auziți că…
Nu, nu e un început de quizz cu piste înșelătoare. Ci unul de poveste cuceritoare. Pe care azi o desfășurăm peste zilele Mondialului, de unde lipsesc tricolorii noștri, precum un uriaș steag marocan în piețele cu arabi frenetici strigând sărbătoarea unui decembrie cât toate calendarele lumii, pentru ei…
Suntem în 1974, Maroc. Țara e independentă de 22 de ani, după Protectoratul Francez. Federația de fotbal există din 1955, echipa națională joacă încă din 1928. Dar rezultatele… destul de modeste.
Maroc a câștigat Jocurile Pan Arabe pe care le-a și organizat în 1961, s-a întors de la Mondialul ‘70 cu un biet 1-1 în fața Bulgariei, meci fără miză pe final de grupă, după 1-2 cu RFG și 0-3 cu Peru. Are o singură prezență la Cupa Africii, 1972, însă cu eliminare din grupe. Cam atât…
În 1974, se renunță la selecționerul autohton Abderrahmane Mahjoub, care ca mijlocaș evoluase și pentru Maroc, și pentru naționala… Franței! Oficialii se gândesc să apeleze la un tehnician străin. Mai încercaseră până atunci cu un algerian, un francez, plus sârbul Blagoje Vidinic și spaniolul Jose Barinaga. Mandate scurte, fără strălucire. Dar dacă ar veni un selecționer… român?!
Suntem în 1974, România. La 53 de ani, Vintilă Virgil Mărdărescu e un tehnician apreciat în fotbalul nostru. Născut în Capitală, fost jucător la Flacăra București, se apucase de antrenorat de la 34 de ani. Pregătise deja, printre altele, Universitatea Cluj și Jiul Petroșani. Locul 2 cu Știința Craiova în Divizia B, pe când oltenii nici nu ajunseseră vreodată în primul eșalon.
Apoi Gloria Bistrița, Dinamo Bacău, iar între 1963-1965, Dinamo Pitești, viitorul FC Argeș. Joacă finala Cupei României cu piteștenii în 1965. Pleacă spre Farul Constanța. Timp de doi ani antrenează selecționata B a României. Din 1970 până în 1973 e pe bancă la Poli Iași, reușind să promoveze cu moldovenii pe prima scenă!
Așadar, suntem în 1974. România comunistă are relații bune cu statele arabe. Mai mulți antrenori prind contracte în acest spațiu. Marocul apelează la Virgil Mărdărescu.
Pe 24 noiembrie 1974, pe Stade d’Honneur, astăzi Mohamed V din Casablanca, Virgil Mărdărescu își începe în partide oficiale misiunea de selecționer. Calificări pentru Cupa Africii: 3-0 cu Gambia. Tot 3-0 la returul din deplasare. Runda următoare dă de Senegal: 4-0 la Fez, 1-2 în deplasare. Apoi etapa decisivă pentru turneul final, cu un adversar mult mai puternic, Ghana.
Maroc pierde la Accra, 0-2. Câștigă cu 2-0 pe teren propriu, golul secund venind în minutul 89! La penalty-uri, 6-5 pentru arabi. Și spectacol în Casablanca! Să nu uităm: era pentru a doua oară în istorie când Maroc se califica la Cupa Africii!
Turneul final e găzduit de Etiopia, în vara lui 1976. Numai 8 naționale, într-un format strict. Avem două grupe de câte 4 echipe, se califică primele două clasate spre o grupă finală de 4. Iarăși meciuri fiecare cu fiecare. Locul 1, campioană a Africii.
Dar Maroc, pregătită de Mărdărescu și compusă exclusiv din fotbaliști ai campionatului intern, debutează ezitant. Un 2-2 cu Sudan, după ce au condus de două ori.
Urmează Zairul, campioana en-titre! Maroc învinge cu 1-0, gol marcat de Zachraoui în minutul 80. Meciul decisiv e cu Nigeria. Deschidere de scor în minutul 8 pentru Maroc, gol Ahmed Faras, fotbalistul african al anului cu 12 luni înainte. Și cel ce avea să devină golgheterul all-time al țării, record nedoborât, și al doilea cel mai selecționat marocan!
Se termină 3-1 cu Nigeria, iar Marocul merge în grupa pentru titlu. Alături de Nigeria, Egipt și Guineea. Ultima, antrenată de… alt român!
Petre Moldoveanu, fost fotbalist la Sportul Studențesc și CCA București, în teren la primul derby din istorie cu Dinamo!, de trei ori campion național cu militarii. Ulterior tehnician la Progresul București și CSM Suceava.
Tot în 1974, când Mărdărescu ajunge selecționerul Marocului, Moldoveanu e numit la FC Hafia, echipa-fanion a Guineei. Cucerește în 1975 Cupa Campionilor Africii cu ei!
Ajunge în paralel, cumva firesc, selecționer al statului african. Cu o generație în care se afla Cherif Souleymane, singurul jucător din Guineea căruia i s-a oferit, până azi, titlul de fotbalistul african al anului (1972).
Revenim la grupa finală pentru Cupa Africii și la Marocul lui Mărdărescu! Primul meci: 2-1 cu Egipt. Același vârf Faras pentru 1-0, egalarea până la pauză și finalmente victorie obținută în minutul 88.
Meciul doi e cu Nigeria, cunoștință din faza anterioară. Dar de data asta “vulturii verzi” conduc din minutul 57 cu 1-0. Faras, cine altul?, înscrie în minutul 82. Guezzar aduce victoria Marocului în minutul 87!
Ce soartă! Meciul pentru titlul de campion al Africii este tocmai Guineea – Maroc, între cei doi bucureșteni! Naționala lui Moldoveanu are 3 puncte, a lui Mărdărescu a strâns 4 puncte, deci Maroc e campioană continentală și la remiză!
E 14 martie 1976, stadion arhiplin la Addis Abeba în Etiopia. Guineea înscrie în minutul 33 și intră cu 1-0 la pauză. Doar victoria o încoronează. Marocului îi mai trebuie un gol pentru punctul care să se așeze ferm spre un parcurs în fotbalul mare. Spre primul trofeu important, la umbra căruia să crească generațiile marocane.
Și golul vine. În minutul 88. Marchează Ahmed Makrouh, un jucător de 23 de ani din El Jadida, port la Atlantic. Legendarul atacant Faras, originar din portul Mohammedia, de unde avea să pornească peste ani și Nourredine Zyiati spre Giulești!, e votat jucătorul turneului.
Marocul trăiește primele clipe de glorie în fotbal prin echipa națională. Cu românul Virgil Mărdărescu selecționer.
Doi ani are să rămână bucureșteanul pe banca magrebienilor. La câteva luni de la succesul istoric din Cupa Africii, ratează calificarea la Mondialul 1978. Din Africa mergea atunci la turneul final… o singură echipă! A fost Tunisia.
Maroc pierde tocmai în fața ei, la penalty-uri, 5-6. După 1-1 în ambele manșe și prelungiri în partida de la Tunis. Primul meci din istoria Cupei Mondiale în care s-au bătut lovituri de departajare!
Bucureșteanul nostru merge cu Maroc și la Cupa Africii 1978, dar e eliminat din faza grupelor. Rezultatele nu se repetă, dar performanța obținută de Mărdărescu în 1976 contribuie mult la declicul fotbalului marocan.
Pe fundamentul ei s-a scris locul 3 la Cupa Africii din 1980. Ulterior, Mondialul 1986, când africanii au câștigat grupa cu Anglia, Polonia și Portugalia, învingând lusitanii și remizând celelalte două! Maroc avea în lotul din Mexic deja 3 jucători care activau la cluburi din Franța și doi în Elveția.
De la Cupa Africii câștigată în 1976 cu Mărdărescu, așadar în aproape 50 de ani!, Marocul a mai jucat o singură finală în această competiție, pierdută.
În 2004, când fundaș dreapta pentru ei în ultimul act era tocmai Walid Regragui, selecționerul-simbol al Marocului de azi! Iar portar, Khalid Fouhami, ex-dinamovistul!
Virgil Mărdărescu a obținut cel mai important trofeu din istoria naționalei Marocului. Și este singurul antrenor român care a cucerit un trofeu continental. Ce s-a întâmplat cu el după sărbătoarea de la Casablanca?
Virgil Mărdărescu, la 57 de ani, iese din peisajul antrenoratului de nivel înalt după remarcabila experiență cu Marocul. Se mută în SUA. Mai pregătește, pentru scurtă vreme, în 1980, pe New York United. Se stinge din viață în 2003, cu o lună și patru zile înainte de a împlini 82 de ani, în Aliso Viejo (California).
Fiul său, Gil, fost fotbalist în 1970 la Poli Iași, și-a urmat inițial tatăl în Africa, activând la Wydad Casablanca din Maroc, apoi în Statele Unite.
Mijlocașul e legitimat în 1975 de New York Cosmos. Și devine astfel singurul român din istorie coechipier cu Pele! Brazilianul, la 35 de ani, avea să petreacă ultimele sezoane la această formație americană, până în 1977!