Reportaj EXCLUSIV la Madrid cu întoarcerea campioanei Atletico pe Wanda Metropolitano alături de suporteri! August, sânge și vioară

În ultima etapă a reușit Atletico să devină campioană sezonul trecut, la Valladolid. Titlul numărul 11 în Spania și o sărbătoare ciuntită de pandemie. Iar în La Liga nou începută, prima etapă a fost 2-1 la Celta Vigo. Atletico s-a obișnuit să scrie istorie în umbră cumva, azi repornind mecanismul aparte, de poezie eficientă a muncii, în liniștea de după Messi.

Sfârșitul de august la Madrid înseamnă amestec de lâncezeală pe străzi, nostalgii de concediu și un efort suav, fără tragere de inimă, spre ce-ar trebui să fie rutina. Parcă tocmai fotbalul primește menirea asta de-a întoarce oamenii la cotidian. Lui i s-a dat, pentru că e atât de iubit, ca să i se poată ierta neplăcerea obligatorie. 

Un popor de Saul și Koke

Fanii apar cu mai bine de două ore înainte de meci lângă Wanda Metropolitano, arena de fast și modernitate proptită la estul Capitalei, după San Blas-Canijellas, în cartierul Rojas. Le-a fost dor de fotbal și de Atletico, aproape un an și jumătate de dor. Iar acum, pentru meciul cu Elche, vine și trofeul pe teren!

Autocare cu suporteri sosesc în parcări din toate direcțiile. Suburbiiile madrilene, comunități de la 200 și ceva de kilometri, căldura și pandemia își pierd consistența în fața lor. “Un Atletico nunca se rinde” tronează pe un fular neoficial cu chipul lui Simeone. Iar asta o simți în cel mai concret mod posibil. Și în grupurile de fani, dar și pe teren: ei nu renunță niciodată…

Mai sunt 60 de minute dar oamenii încă râd și povestesc la terasele improvizate din complex, cu bere iberică și arepas sud-americane, sandvișuri mici din mălai alb și orice înăuntru. Pe alei, printre caii fabuloși pe care sunt cocoțați polițiști, se împart gratuit albume La Liga cu abțibilduri. Iar Fan shop-ul e full, coadă la șepci, noul echipament de joc și treninguri de prezentare. 

Sărbătoarea familiei Atletico

Wanda e deschisă doar 40% din capacitate. Până la intrarea pe stadion, e copleșitor numărul de adolescenți, nu copii!, cu părinții alături. De fapt, familia e în esența spiritului Atletico. Posterul cu echipa campioană e replicat gigantic pe lateralele arenei: jucătorii și Simeone sunt în cadru de sufragerie, cu trofeul între ei. Acasă. În familie. Iar 90% din fani sunt acum în tricoul echipei. Din diferite sezoane. Mulți cu Fernando Torres pe spate. E uniforma pentru această duminică a reunirii.

Accesul pe arenă e o încântare, durează 2 minute. Absolut toată lumea poartă mască. Și în proporție covârșitoare va fi purtată până la fluierul final. Când Atletico iese la încălzire, aplauze în picioare de la toți cei 24.926 rojiblanco. Un popor de Koke și Saul multiplicați, strigându-și fotbaliștii. Mai tare parcă pe Suarez și câteva minute legate pe Simeone. Cholo, dincolo de orice. E unul dintre ei care a strâns în personajul său consacrat, dacă nu chiar și în ființa lui argentiniană, toate valențele adânci lui Atletico. 

Și parcă niciodată tricoul de joc nu a fost mai potrivit pe arhitectura acestei echipe. Din dungile roșii au fugit stropi către alb, simboluri de sânge pentru fotbalul sacrificiu-travaliu-mistuire propus de Atletico lumii. Nu zici că e proaspăt tricoul, ci deja înnobilată armura după hârșiire de gladiator în iarba unui fotbal spaniol altminteri fixat sub efigia tehnicii.

Un alt mod de a înțelege viața. Și fotbalul.

Se face liniște pe toată Wanda. Cântecul lui Leiva și Joaquin Sabina, compus pentru Atletico în toamna anului trecut, e un fior care transfigurează tribunele. Partido a partido, numit după una din obsesiile lui Simeone (cum altfel…), meci cu meci. Alt crâmpei din tabla de repere Atletico. Care e parcă toată turnată în cântecul copleșitor. 

Căutați-l, ascultați cuvintele lui! Cum spune el spune și un afiș gigantic cu Cholo: Otra forma de entender la vida. E ceva mistic în simplitate pentru socios de Atletico de Madrid. O religie a fotbalului scrâșnit. O societate a rezistenței și a devenirii prin sfâșiere. 

Trofeul de campioană e la marginea terenului. Sfârșitul de august cu un surogat de vânt viu leagănă fundele de pe el. Cântecul e gata, peluzele preiau scena: Campeoones, campeooones, ole, ole, ole…

Vioara dintre garoafele rojiblanco

Jucătorii lui Elche alcătuiesc garda de onoare pentru ieșirea campionilor. Soțiile și copiii jucătorilor rojiblanco aplaudă lângă banca de rezerve. Apoi, Pedro Palmero, cel mai în vârstă socios al lui Atletico, e îmbrățișat de Simeone și căpitanul Koke. După care iar liniște. Și mai ascuțită acum. 

Antrenorul și căpitanul aștern o coroană de garoafe roșii și albe, aproape de gazon. În memoria celor dispăruți. Violonistul Pablo Navarro pășește de pe tunel interpretând imnul clubului. E socios și el. E din familie. Iar vioara trece ca un hanger prin pântecul liniștii, prin fiecare cearcăn de spectator și prin fotbal. Secundele sublimului sfâșietor. 

Ca totdeauna. Muncă aplaudată

Da, s-a jucat și fotbal. Iar Atletico a câștigat fără să strălucească. Muncitorește. Cum știm. Și cum le place miilor de fani, care au aplaudat protejarea balonului și pressingul agresiv până la nebunie cu fervoarea britanicilor la cornere. Fiecare duel a fost un scrâșnet pentru salvarea planetei rojiblanco. Ce-ar fi fluierat tribunele românești… Și când te gândești, cu Elche!

Dar e start de sezon și Atletico are 6 puncte, cum nu au Barcelona și Real. A înscris Correa, unul din puținii pitbulli cu tehnica de cuarț. A intrat și Suarez  pe final, alături de Trippier, ca să poată transforma fanii, de bucurie, toată Wanda. Din nume de companie chineză în femeie de foc desfășurată pe un pian cu clape alb-roșii. 

De ce vor fi iar campioni

Atletico n-a jucat mare lucru și e favorită la titlu, așa o simt. N-are dans de Barcelona și nici dinamită de Real. Însă dansul e deseori dezordonat iar dinamita uneori nu se-aprinde. Pe când fotbalul-gherilă e mereu riguros și apăsător. Până la căderea inamicului. 

Pentru că Barca și Real joacă fiecare meci cu gândul la titlu, iar Simeone joacă fiecare meci de parcă e meciul vieții lui și al tuturor suporterilor din galaxia Atletico. S-a chinuit contra unui 5-3-2 modest cu Elche, i-a obligat pe vârstnici să trântească ziarele și evantaiele prin tribună pe alocuri, dar a învins. 

Oamenii sunt fericiți, cu ce ni s-ar părea nouă spectacol meschin în iarbă. Chiar fericiți! Umplu terasele în miez de noapte și cer clara, amestec de bere cu limonadă, aprind cigarillos și freamătul lor e cel al descătușării calme. Nunca se rinde. Nu renunță niciodată. Le-a ieșit și acum.