Un puști care a împlinit 16 ani fix pe 17 aprilie 2022. Talentat, portar al naționalei României U17. Subiect de dispută între CSA Steaua și Rapid.
Așa s-ar rezuma, nedrept și inutil, ieșirea lui Codruț Sandu din fascinantul său univers intim spre titlurile site-urilor de sport din ultimele luni. Însă dincolo de numele cluburilor care atrag click-uri se desfășoară o poveste uimitoare. Poate sta în loc de “Prefață” la orice ediție a cărții “Cel mai frumos fotbal pe care l-am trăit”.
De Codruț Sandu sigur vom mai auzi, la cât de serios muncește pentru drumul său de portar și la cât potențial are. Dar ce nu am auzit și merită să descoperim, leac pentru zilele când ni se pune perdea de lehamite peste goluri și ratări, vom descoperi împreună, azi.
Da, Codruț a fost miza unui litigiu între CSA Steaua și Rapid. Am scris și noi, puștiul a ajuns în Giulești, a fost prezentat chiar, steliștii au invocat faptul că l-ar fi înregistrat ei ca jucător după împlinirea vârstei de 16 ani, deci e al lor. Cazul a ajuns la Camera Națională de Soluționare a Litigiilor. Aceasta i-a dat dreptate jucătorului. CSA Steaua n-a mai făcut apel la comisiile federale.
La capătul contextului de moment se naște o bucurie uriașă pentru Codruț. Dintoteauna și-a dorit să joace pentru Rapid. De ce nu s-a putut decât peste un deceniu de când a început fotbalul, la 6 ani? E parte a poveștii uimitoare.
Băiatul îi admiră pe Florin Niță și Horațiu Moldovan, e tot un bulgăre de energie și curaj, ochii îi scapără când spune “fotbal” de parcă nimeni nu l-ar putea convinge că Dumnezeu a dat forma asta Pământului cu vreo altă menire. Așa a fost mereu Codruț, îl știu de când avea vreo 7 ani.
Iar mama lui, Speranța, a fost.. tot portar! “Am devenit ca mama, știi că ea apăra când era însărcinată cu mine în 4 luni? În prima ligă de fotbal, da!”
Speranța a practicat atletismul în timpul liceului, pe stadionul Rapidului. Toată viața lor, veți vedea, e o zare de vișiniu trasă hotărât de destin peste câte au fost și vor mai fi. Ne povestește:
Jucam fotbal în paralel cu atletismul, dar fără vreun cadru oficial. În cartier, cu băieții, unde altundeva? Mijlocaș dreapta și, apoi, portar. După liceu, am intrat la UNEFS, la facultate. Iar la probele de măiestrie, cum se numeau atunci, am ales fotbalul. Și i-am cam lăsat pe toți cu gura căscată, mă descurcam peste ce își imaginau toți”.
La 21 de ani, Speranța s-a angajat la clubul Rapid, în zona administrativă. Suntem în anii 2000, iar în complexul sportiv din Giulești vin să joace fotbal de plăcere foști mari jucători, partide savuroase la ceas de seară. Speranța “se bagă” și ea la joc!
Am intrat în poartă și am apărat așade bine că l-am făcut pe Anghel Iordănescu să se oprească din joc la un moment dat. Băi, nu se poate! Tu ai jucat fotbal, altfel n-ai avea calitățile astea! Dacă ai jucat doar de plăcere, gata, de-acum te apuci serios de fotbal! Și m-a direcționat spre Regal București, club de prima ligă în fotbalul feminin de atunci, în anii 2000”.
Speranța a început fotbalul adevărat. După trei luni de primă divizie, a ajuns la echipa națională! Cantonamente cu lotul tricolor la Câmpina, câteva apariții chiar în partidele României. Sezoane bune pe prima scenă, Smart București, inclusiv un transfer la Olimpia Cluj și meciuri în cupele europene!
Versiunea facilă ar fi să credem că talentul s-a transmis de la mamă la fiu. Chiar și-așa ar fi inedit, poate caz unic până azi în fotbalul românesc: mamă-portar la națională cu fiu-portar la naționala de juniori. Dar felul în care s-au transmis, pasiunea și talentul, depășește așteptările firești.
E adevărat, am apărat multă vreme fiind însărcinată cu Codruț. Am trecut de 4 luni de sarcină. Și, în paralel, activam și ca arbitru, să știi! Am încheiat-o cu cariera de jucătoare tocmai pentru că trebuia să îl nasc pe el. Am avut un meci în care am primit un șut puternic în burtă și gata, am zis că nu mai forțez nimic!”
Era 2006. Pe 17 aprilie se năștea Codruț.
Speranța a ajuns antrenoare, întâi la Carmen București, iar acum, cum altfel?, la junioarele Rapidului. Și episoadele curg de-aici diferit. Pentru că e punctul de unde fiul a prins în plojon, ca pe-o minge vitală pentru calificarea spre fericire, povestea oprită a mamei.
Codruț a respirat fotbal non-stop, din prima zi. Am trăit și trăim fix în fața stadionului Giulești. În plus, eu eram arbitru, mamă singură, și îl luam cu mine pe stadioane de când avea 1 an. Asta a văzut, cu asta a crescut!”
Pe la 6 ani, copilul a început să facă antrenamente la grupele clubului Concordia Chiajna. Portar, normal. Energie debordantă, zero frică, așa îl descriu primii antrenori. Tatăl goalkeeper-ului Valentin Cojocaru, fostul fundaș și arbitru Ispas Cojocaru, e cel care l-a preluat la începuturi. Speranța îi e recunoscătoare, în ciuda dificultăților prin care au trecut:
Nu a fost vreodată legitimat la Chiajna, dar se antrena acolo. Și eu, și el, am fi vrut la Rapid, bineînțeles, clubul inimii noastre care era și peste drum de casă. Dar în Giulești nu erau grupe de vârstă atât de mici la acel moment. Așa că ne-am chinuit, o prietenă îl ducea la antrenamente, că eu nu aveam cum. Dar când n-a mai putut prietena mea…”.
Atunci, mama a trebuit să găsească o soluție la îndemână. Codruț ajuns în curtea celor de la Dinamo București. Locul în care a început să crească tânărul portar tricolor, să învețe cu adevărat “meserie”, după cum admite Speranța:
Avea 7 ani și i-am dat ultimatum. Ori te lași de fotbal, ori te duci singur la antrenamente, că eu n-am cum să te duc! Îmi era milă, avea doar 7 ani, dar a ales să meargă singur! Și cinci ani a lucrat la Dinamo, făcea antrenamente chiar la două grupe de vârstă. A fost foarte bine, până când climatul s-a stricat și Codruț mi-a spus că vrea să plece, că nu se mai simte bine, să vedem dacă putem la Rapid. Ce să putem la Rapid?! Rapid era în Liga 4 atunci…”.
De parcă ar fi trebuit să bifeze toate rivalele până la împlinirea visului vișiniu de copil, portarul a ajuns de la Dinamo… la Steaua!
Deja Codruț Sandu ajunsese un nume relativ cunoscut pentru potențialul său în circuitul competițiilor de juniori. Antrenorii îl doreau și începuse să se remarce. Steaua, prin Constantin Dănilescu și prin… “norocul geografic”, a avut câștig de cauză.
Ți-am spus că stăteam și stăm fix în fața stadionului Giulești. M-am gândit că de acasă ia tramvaiul 41 și ajunge direct în Ghencea. Așa că, văzând cât de mult îl dorește domnul Dănilescu, i-am spus că trebuie să alegem Steaua. Și nu ne-a părut rău! Au fost condiții bune și a crescut ca fotbalist. Au fost 4 ani de legitimare acolo, dar pratic doar doi ani de activitate, că alți doi a fost totul oprit de pandemie. L-am antrenat eu prin parcuri în pauza asta”.
Vuietul tribunei din Giulești, cel care i-a astupat plânsul de prunc și i-a învelit apoi genunchii juliți pe terenurile de beton, nu se oprise vreodată. Când a împlinit 16 ani, vârsta contractului de profesionist în România, a ales Rapidul. Acum, abia acum, și Rapidul era gata pentru el!
Păi el cântă dintotdeauna în galerie, stă doar în peluză, nu mai spun și că a fost botezat de Daniel Pancu, hainele în care a crescut au fost de la Pancone. El, altceva în afară de Giulești, nu putea iubi!”.