După ce aseară am asistat, probabil, la una dintre cele mai grosolane maniere de arbitraj, când arbitrele daneze au împins practic, în repriza secundă, pe față, naționala Norvegiei în meciul cu România, vine astăzi, de niciunde, o lovitură direct la vinclu.
„Fetele din Muntenegru au stat în tribune și au încurajat România”, afirmă Stine Skogrand, interul norvegian, în publicația Dagbladet. Ca să o dau în traducere dâmbovițeană, Muntenegru și România s-au înțeles să scoată Norvegia în decor și să meargă împreună la braț, la olimpiadă, nu?
Am stat, am scris, am sters, am scris din nou, și cu greu am reușit să-mi fac o ordine în idei. Abia ce îmi strunisem dracii imenși care au jucat țanțaroiul pe creierii mei azi-noapte și care mă făcuseră să sudez țigară de la țigară, precum un tabagist de birt.
Abia reușisem să mă ponderez și să-mi spun: dacă eu nu-mi amintesc vreodată ca la acest nivel ca o echipă să scape fără o eliminare de două minute și să primească în schimb vreo zece lovituri de la 7 metri, asta nu înseamnă că n-a existat vreodată. Că vorba aceea, nu sunt vreo enciclopedie ambulantă și nici nu dorm cu statistica sub cap. Omul mai uită, mai greșește, se mai înșală…
Însă afirmația acestei handbaliste vine așa, ca două palme peste față. De ce? Păi am tot cautat să-i văd pe ai noștri scandalizați, vehemenți, să sară la gâtul arbitrelor din Danemarca care ne-au ciupit constant, care au judecat tot ceea ce a fost la limită în defavoarea noastră și le-au lucrat la psihic pe Cristina Neagu, pe Crina Pintea, nu le-au dat nimic, uneori nici măcar un amărât de fault, și n-am găsit. Cu o singură excepție, în tinerețea ei, Denisa Dedu a pus punctul pe i, la cald: mai aveau puțin și o urcau în tribună pe Cristina Neagu ca să o facă poster.
În rest, nimic. Nu tu povești cu vreun stat capră al Norvegiei cu Muntenegru, nu tu scenarii, scenarite, acuzații de pact, de înțelegeri, nimic, nada, rien, kanieț filma… Ați văzut, citit, auzit despre așa ceva din partea vreunui oficial român, antrenor sau din partea vreunei jucătoare?
Și vine Stine Skograd și aprinde brusc lumina. La ele acasă, în preacurata și prealuminata Norvegie, de altfel, fără dubii, cea mai bună națională din istoria acestui sport, la ele în casă se vorbește de înțelegeri. De jocuri de culise. De blaturi. Desigur, ale altora, nu ale lor. Se tem de ele, deci știu că există și se fac. De unde știu ele?, mă întreb și eu ca orice om normal încă la cap. Și care a trăit mereu în mijlocul unui popor care are o vorbă, aia cu hoțul care strigă ”hoții”… Sau ”cine zice, ăla e!”