De ani de zile ne îmbătăm cu preliminarii. Sperăm, hlidim și blestemăm. Au trecut 20 de ani de când ne-am înfundat în glodul din Ghencea, iar Korea și Japonia ne-au așteptat în zadar. Lombrozianul Katanec și Slovenia lui imundă ne-au transformat în rămași speciali acasă. Da! Au trecut 20 de ani!
Azi ne pregătim de Campionatul Mondial din 2022. Și ne punem speranțele în Stanciu. El pare liderul din teren și este cel mai în formă tricolor. Chiar și la Slavia Praga. Joacă, marchează, pasează decisiv. Atât în competiția internă, cât și în Europa. Fie ea și Europa League.
În urmă cu cinci ani și o zi, pe 23 Martie 2016, într-un meci amical cu Lituania, Stanciu a onorat prima telegramă de la națională. Tot atunci a înscris și primul său gol sub tricolor. Au urmat puțin peste 40 de selecții, alte nouă goluri, însă nicio calificare. În galben, Stanciu a părut potopit, palid, neinspirat, șutul său năuicitor de la distanță a fost, de multe ori, bont, a evoluat cu barba-n piept, fără personalitate, iar greutatea numărului de pe tricou l-a tras, mai de fiecare dată, în jos.
Tot în 2016, după un meci la echipa de club, invitat de către reporteri în fața microfonului, Stanciu a fost deranjat de apelativul „Nicușor”. „Dacă o să-mi mai spuneți Nicușor, nu o să mai dau niciun interviu!”.
Miercuri, înaintea unui nou debut în drumul nostru înfundat de 20 de ani spre un campionat mondial, Stanciu a vorbit din nou. De data asta la conferința de presă.
„Îmi doresc să ajut echipa națională cum pot mai bine. Câteodată îți ajuți echipa cu goluri, altădată poți să o faci în multe alte moduri. E diferit acolo (n.r. la Slavia Praga), sunt cu aceiași colegi și antrenori de doi ani, avem un ciclu zilnic. Aici, la națională, avem câteodată, doar un antrenament împreună și lucrurile se schimbă, dar cu siguranță voi da tot ce am mai bun ca să ajut echipa națională”, a spus Stanciu în fața microfoanelor.
Nicușor! Pentru noi ai rămas Nicușor. Cum tu, nouă, ne-ai rămas puțin dator. Cel puțin cu un gol care să ne scoată în stradă. Data trecută, tot într-un debut de preliminarii, speram atunci la CM 2018 (Rusia), în meciul cu Muntenegru de la Cluj –din nou o selecționată din zona delirului Balcanic, cum e și Macedonia de Nord-, ai executat un penalty, în ultimul minut, iar mingea a aterizat în Mănăștur! Te-am înjurat, că așa e în fotbal, apoi te-am iertat, că așa e în viață. Au făcut-o și alții mai mari. Pe Roberto Baggio, italienii l-au alintat Roby.
Nicușor! Noi am cam devenit plini de cuvinte goale, cum că „la Slavia e un ciclu, că la națională e un singur antrenament, că îmi doresc, că vreau și sper să pot”. Bla, bla-uri seci stoarse dintre fraze fade. Ne-am dori o calificare, așa cum ai reușit tu cu Slavia în fața celor de la Rangers. Un șut în vinclu care să ne scoată din încurcătură, o pasă de geniu, acceptăm chiar și un penalty ratat într-un meci bun. Pentru că noi putem face o artă din a da vina pe ghinion! Pe astre, pe alții. Când se va întâmpla asta, dragă Nicușor, pentru noi o să devii… al nostru Nicolae.