“Știi de ce m-am făcut arbitru?” Fumul țigării crește ca un zid vlăguit, de-o secundă, între mine și vocea lui ușor cântată. M-aștept ori la un remember romanțat și plicticos, ori la o continuare scurtă de tip banc, născut din breasla “fluierașilor”. E august iar pe final de vară aproape orice se îndură mai greu. “Era cea mai ușoară modalitate să fiu pe terenul de fotbal fără să dau bani”. Clanc! Și fumul țigării se duce ca un copil sărac în inima bulevardului.
Știam că a crescut la țară, într-un sat de pe graniță, unul din bunici avea ceva origini slovace. Cum Dumnezeu să fie nevoie să dai bani, la țară, ca să joci fotbal? Sau s-o fi întâmplat altundeva? “Nu, nu, acolo, în sat a început totul”. Vocea cântată se sparge supărător într-un râs metalic.
“Echipa din sat avea un fel de antrenor-președinte, nea Corneliu, proprietarul primului magazin deschis la noi. Bine, cât am fost eu copil erau două toate în sat. De jucat, eu jucam cât de cât bine, mi-am dat seama de nivelul meu în cel mai obiectiv mod posibil atunci. Pe la 11 ani, mă luau în echipă la fotbal băieții mari, de vreo 17-18 de ani, pe maidan. După o vreme, când n-am mai avut minge, nu s-a schimbat nimic. Deci, trebuie să fi fost bun!”. Fac semn cu ochii că ascult și că vreau mai mult. Mai departe.
“Totul a fost bine și frumos până când a venit vorba de echipa satului. În Liga a cincea era înscrisă. Nea Corneliu m-a chemat și mi-a spus clar că are nevoie de mine. Aveam 14 ani. Mi-a zis și că în două-trei sezoane trebuie să ajungem în liga a patra, iar de-acolo nu știm cum o sări iepurele, poate putem și mai mult. Sfârâiam de nerăbdare, aș fi vrut să înceapă primul meci înainte să termine el discursul ăsta! La final, mi-a trântit-o ca și cum mi-ar fi explicat pe repede înainte regula ofasidului: pentru fiecare meci în care mă bagă, trebuie să-i dau cam 50 de lei, în banii de acum”.
Pe cât povestește, buzele i se strâng ritmic și privirea e dusă peste casele de vizavi, într-un punct de unde timpul s-a scuturat de păcate și e pregătit să scrie alfel viețile. E arbitru bun, are zeci de meciuri oficiate, dar dacă l-aș opri și l-aș întreba acum câți ani are, parcă 14 mi-ar spune, căutând totodată să nu fie nea Corneliu deghizat în ospătarul pleșuv…
“Nu i-am dat. Că ar fi trebuit să îi dau mereu. Am stat și m-am gândit la toate. Altă echipă în sat… nu era. Altcineva în locul lui nea Corneliu… nu avea cum să vină. Și peste vreo săptămână mi-a trecut prin cap, din dragostea aia a mea, mare de tot, pentru fotbal, că poate dacă sunt arbitru nu trebuie să dau bani. Și rămân acolo, pe teren, că nu concepeam alt drum, nu exista altă variantă, nu vedeam altceva în afară de fotbal!”
Decât să-i plătească “taxa” pentru fotbal, a strâns ceva bani și s-a dus la oraș, la sediul AJF-ului. Cum-necum, l-au ajutat să fie arbitru la liga a cincea. Scurtez povestea. Și de-aici cariera lui.
Am multe întrebări. Îmi dau seama că nu le pot pune pe toate. Și că nici n-am cum să le condensez. Aleg una, poate prostească, dar care mă roade cel mai tare: de unde naiba începuse nea Corneliu ăsta cu cerutul banilor?
“De la primarul comunei. Am aflat în vreun an-doi totul. Primarul comunei avea un băiat mai mare ca mine, foarte bun la fotbal. Când l-a dus la oraș, i-au cerut bani ca să joace la juniori. Antrenorii de la club i-au spus că nu au cum altfel, și lor li se cer bani ca să dea jucătorii la nu știu ce selecționate regionale de juniori. Era începutul anilor 2000, cred. Și uite-așa, ca bulgărele de rahat, că nu pot să zic de zăpadă, tot cerând de sus până jos, se oprise la nea Corneliu.”