Cvasiselecționerul așteaptă metafizic să se termine toate refuzurile pentru a putea bate palma cu Federația
Un antrenor cu experiență ar fi deranjat că de mai bine de o luă încoace, de când numele său a tot fost vehiculat ca favorit la banca tehnică a echipei naționale, Federația, adică potențialii săi angajatori, să tot discute cu unul și cu altul. Și să fie refuzați explicit, cu subiect și predicat. Însă iată că Adi Mutu nu pare deloc vexat de situație, așteaptă docil epuizarea tuturor refuzurilor. Apoi va urma ungerea oficială, strângerea de mână, conferința de presă, tot tacâmul.
Cine-și închipuie însă că Mutu nu face nimic pentru a-și pregăti intrarea în arenă, greșește. Ba da, de făcut, face. A mers în vacanță în Dominicană și s-a văzut cu Lippi. Imediat duiosul tablou de familie cu Don Marcello a făcut încponjurul spațiului online. Ce poate fi mai emoțiomnt sau mai didactic decât un imens antrenor explicându-i , la un fruct tropical și la o băutură exotică, unui fost mare fotbalist, cum devine cazul cu antrenoratul?! E o poză cât șapte Licențe Pro. Mesajul e limpede, viitorul selecționer al României va avea susținerea necondiționată a marelui Marcello Lippi. E un certificat în alb!
Se spune ”pe piață” că Mutu așteaptă mult prea cuminte să se epuizeze toate posibilitățile și să se ajungă în cele din urmă la el. Că e prea docil, prea cuminte, prea tăcut. Chiar că ”atârnă” după postul de selecționer. De fapt, Mutu tace pentru că știe. E conștient cât de mare fotbalist a fost, dar la fel de conștient e că experiența sa de antrenor e aproape de zero. Și că o numire la echipa națională ar fi un combustibil extraordinar pentru o carieră care abia a plecat de pe loc. După un an-doi pe banca unei reprezentative de seniori, fie ea și România, cu totul altfel te vede lumea, cu totul alți impresari te caută, cu totul alte contracte ți se pun dinainte. Dacă nu te califici, măcar ai antrenat o reprezentativă, dacă te și califici, devii erou, propulsat direct sus, fără să fi pășit pe toate treptele. De aceea tace, de aceea așteaptă.
Până la 43 de ani fără câteva zile (îi va împlini pe 8 ianuarie) Adi Mutu a antrenat la seniori, în prima ligă, doar 20 de partde mari și late! A pierdut 10, a remizat în 6 și a câștigat doar 4. Pentru succesele sale ca antrenor pe prima scenă degetele unei singure mâini sunt deja prea multe. În relația dintre el și Federație problema chiar nu e la el. El, Adi Mutu, e doar un fost mare fotbalist, un antrenor în ascensiune, peste care ar trebui să mai treacă vreo cinci-șase ani, tot atâtea campionate, cu meciuri în fiecare săptămână, cu antrenamente aproape în fiecare zi. Problema e la FRF, care nu cunoaște (sau știe, dar nu poate pune în practică) definiția unui selecționer. Pentru a treia oară consecutiv (după Contra și Rădoi) Federația e pe cale de a ne oferi un selecționer care învață să antreneze de pe banca echipei naționale.
Definiția selecționerului, empiric exprimată, e cea a unui nu vine să învețe, ci să predea.