Modelele si Mutu la Marrakech

Hakim are 56 de ani, iar magazinul lui e o oază de fotbal în pântecul monstrului comercial care este Marrakech. Orașul marocan fierbe aproape continuu, mai ales în celebra piață Jemaa El-Fna și pe arterele care o sugrumă clocotitor. Cu maimuțe, haine arabe, șerpi, scrumiere, broaște țestoase, ateliere de artizanat, vulcanizări, sucuri la minut și restaurante ambulante. Imperiul haosului. 

Hakim vinde mingi de fotbal din piele și din lemn, tricouri ale echipelor lumii, fake bineînțeles, ba chiar și mănuși de box! În restul vieții lui, berberul e antrenor al unei echipe de fotbal feminin, în liga a doua marocană. Se mândrește că au la club și echipe de junioare U15 și U17, că au transferat la senioare trei jucătoare din Senegal și că furnizează vreo cinci fotbaliste loturilor naționale. Are fotografii cu tot ce spune, are pasiune și lumină în ochi.

Hagi, Mutu si… Sahara!

Bucuria de a vorbi despre fotbal îl deschide și mai mult pe Hakim. Așa că îndrăznesc să îl întreb de unde nebunia marocanilor pentru fotbal. După ce am văzut zeci de tineri și adulți urmărind seara cu sete, pe telefoane, Real Madrid-Chelsea în Liga Campionilor, imediat după chemarea de Ramadan care încheie postul zilnic.

După ce am savurat mereu video-urile cu galeriile fantastice ale cluburilor de fotbal din Maroc, veritabile orchestre de nebunie mistuitoare. După ce toți marocanii care te opresc pe stradă în Marrakech încercând să te convingă de un chilipir îți spun de Hagi și Mutu, aflând de unde vii. De unde totul? Doar pentru că Maroc se califică mai mereu la Mondiale?

„Avem în fiecare generație de fotbaliști câte două-trei nume care poartă responsabilitatea, dar și mândria, normal, de a fi modele”, spune Hakim. E adevărat. Îi au azi pe Ziyech si Hakimi, completează. Și Hakim explică faptul că nu doar realitatea de a juca la cluburi uriașe i-a făcut modele. Asta doar potențează rolul lor asumat. 

Îți amintești că din tentativele de prietenie comercială ale tuturor vânzătorilor, doar de Hagi și de Mutu ți se spune când vii din România. Îți dai seama că nu doar absența naționalei noastre de la turneele finale e grea, poate că efectele cele mai mari le produce absența unor simboluri de la Mutu încoace. Acolo e deșertul nostru, mai deșert decât Sahara marocanilor.

Modelele nu durează 90 de minute

Tot încerc, de când sunt alături de tricolori, să îi mobilizez spre ieșirea din sfera strâmtă a celor 90 de minute pe teren. Pentru că fotbalul nu e doar un joc iar ei nu sunt doar niște sportivi pentru un meci. Pentru ca generațiile de copii să poată crește visând fotbal și hrănindu-se cu el, e nevoie ca ei să își spună părerile, să aibă poziții publice, să se implice în cauzele în care cred. Să fie conștienți că influențează și că au voci. Să își asume. Să creadă. Să îndrăznească. 

Dincolo de valoarea lor fotbalistică, de clubul și liga unde activează, de turneele finale cu România, doar așa pot deveni simboluri. Se pot apropia prin personalitate de Mutu de la Marrakech. Nu toți vor avea aceeași valoare, nu toți vor marca suta de goluri în Serie A. Dar cine știe criteriile după care se nasc modelele? Cu siguranță nu țin doar de ceea ce faci pe teren. Hagi a rămas Hagi pentru că a avut mereu verb și postură, dincolo de talent. Iar Mutu, la fel. Exceptăm episodul drogurilor. Da, prestațiile sportive sunt baza. Dar arhitectura se desăvârșește cu mai mult.

Nu toți trebuie să facă asta și nici nu pot toți. Iar asta e firesc. Dar câțiva încep să o facă și e bine. Ianis, un excelent exemplu. Răzvan Marin. Stanciu și leadership-ul constructiv cu tinerii din circuitul naționalei. Au înțeles și au început. Au ieșit sportiv și geografic din zona Clinceni, acum pot construi și mai departe, spre ceea ce discutăm acum.

Pentru că tricourile lor nu se vând doar pe durata a 90 de minute de meci, pentru că puștii te iubesc toata ziua și seara, nu doar până fluieră arbitrul. Pentru asta trebuie să știi că poți fi fotbalist în restul zilei și vieții. Adică poți influența lumea, din colțul tău, așa cum doar fotbalul te împuternicește.

Meseria mea e să apăr, meserie mea e să dau goluri, tot auzim la flash-interviuri. Poate că asta e meseria. Dar după ea, urmează pensia. După fotbal nu urmează nimic, pentru că nu se termină vreodată. Și nicăieri. Din Liga 1 până la Marrakech, via toate copilăriile lumii.