Mișa Klein, omul care a devenit statuie și nume de stadion. 28 de ani de la ciudata lui moarte

Pașii zeilor nu se aud, doar se simt. Dar personajul acestor rânduri n-a fost vreun zeu. Doar un OM. Unul simplu, dar care a călcat apăsat și pe terenul Corvinului Hunedoara și în „Groapă” și pe Rasunda Stadion din Stockholm. A nivelat banda stângă și la Europeanul din 1984, dar și la Mondialul din ’90. Acum 28 de ani se stingea Michael „Mișa” Klein, unul dintre cei mai mari fundași stânga din istoria fotbalului românesc. Murea ca un actor pe scenă. La antrenamentul echipei lui de atunci, Bayer Uerdingen, din Germania. Avea 33 de ani și o viață înainte. „Unicul căpitan” al echipei de vis adunată în anii ’80 de Mircea Lucescu la Corvinul Hunedoara.

Mișa Klein, unul dintre „copiii” lui Mircea Lucescu

Fundaș stânga. Pe unii i-ar duce gândul la Marcelo, brazilianul deja îmbătrânit la Real Madrid. Sau la Alaba, „munchenezul” venit să-i ia locul. Ori la neobositul Jordi Alba al Barcelonei. Pe alții, i-ar bântui amintirea stelistului Vigu ori a ploieșteanului Mocanu. Ceva mai încoace, cu siguranță că am da peste Raț, Selymes și, mai ales, Cristi Chivu. Un nume n-ar trebui, însă, uitat din nicio rememorare, cel al lui Michael Klein. Mai simplu, Mișa. Sasul Mișa Klein. A trudit pe terenul de fotbal în ritmul „respirației” grele a furnalelor combinatului din Hunedoara. Lider de generație, acolo, în anii ’80, când Lucescu aduna o echipă ce avea să „ocupe”, în câțiva ani, și Naționala. Andone, Mateuț, Rednic, Văetuș. O, da! Și răsfățatul Romulus Gabor, acel neîmplinit Hagi și Balaci la un loc, risipitor cu talentul său ca un cireș ce-și scutură floarea. Iar peste toți, el! Mișa Klein, căpitanul, liderul, Omul.

„El a fost liderul unei generaţii, al generaţiei noastre. Nu a fost doar un fundaş stânga, a fost un OM. El a fost cel mai bun, noi eram ca fraţii. A iubit Hunedoara, el visa ca atunci când se va lăsa de fotbal să rămână în Hunedoara”, spunea Andone. Mișa i-a fost cel mai bun prieten. Și știe Ando ce spune. Mișa nu era un zeu. Dar avea o figură de împărat roman, bun de pus pe o monedă. De o vitalitate și forță neobișnuite, native.

„El a fost cel mai reprezentativ jucător de aici, din Hunedoara. Aduna lumea, el era liderul nostru, nimeni nu sufla în fața lui! Nici Nicșa, nici Petcu, nici Văetuș, nici Gabor! Nici eu! Nimeni nu comenta, n-aveai cum, la cum se pregătea, avea o personalitate foarte puternică”, mai spunea Andone la comemorarea de acum 3 ani a lui Klein.

„M-am dus la Dinamo 19 ani, prima oară când l-am văzut pe Mișa la baie mi-a fost rușine să mă dezbrac. Ați văzut statuile alea sculptate cu pătrățele? Așa era el. Nativ. Nu era un tip care se pregătea extraordinar de mult, dar nativ era ceva ieșit din comun. El și cu mine eram singurii care nu luam pastile, că și pe vremea aia se dădeau. Susținere de efort, și acum se dau. Nu am luat niciodată, nu am avut nevoie, și așa aveam eu masa musculară mare de atunci!”, declara și Dănut Lupu, fostul lui coleg de la Dinamo și națională.

„A fost odată de demult / Un jucător temut / Cu el Corvinul câştiga / Respect pe veci, Mişa!”

A debutat la Corvinul într-o zi de august. 1977. Era deja de 4 ani la clubul hunedorean. Și a rămas acolo până în iarna lui 1988 spre 1989. A devenit om de bază al unei echipe în care i-a „prins” pe inegalabilul Florea Dumitrache și pe imperialul Radu Nunweiller. Lucescu însuși a fost, mai întâi, jucător, apoi antrenor-jucător al Corvinului. Apoi, „unicul căpitan”. „A fost odată de demult / Un jucător temut / Cu el Corvinul câştiga / Respect pe veci, Mişa!”, încă mai cântă galeria hunedoreană și astăzi. Chiar dacă acel Corvinul nu mai e. A falimentat. Există CS Hunedoara, bântuind prin Liga a III-a, ce mai încearcă să nu îi lase singuri pe fani.

După ce Lucescu a ajuns la Națională, în 1981, și-a chemat și „copiii” acolo. Pe merit, nu pe „ochi frumoși”. Nici nu aveai cum altfel. Te-ai fi luptat cu „extratereștrii” Craiovei Maxima sau cu „tancurile” dinamoviste. Apoi, cu „galacticii” Stelei. Nu ținea figura să spui că-l cunoști pe nea Mircea și gata. Apoi, când Lucescu a ajuns la Dinamo, iar și-a chemat „copiii”. Klein a fost ultimul sosit „la apel”. Era neamț, totuși, chiar dacă alerga „tricolor” pe teren. Visa să fie lăsat să joace la o echipă din Germania. Iar venirea la Dinamo a fost o condiție pentru asta. Rapid, a devenit și căpitanul celor din Ștefan Cel Mare.

Fanii l-au iubit. Poate își aminteau „foarfeca” prin care marcase gol Suediei, în preliminariile „Europenelor”. Sau nu. Știau că, oriunde ar fi, Klein dă totul. Până la moarte. Era deja ’89. Naționala s-a calificat pentru Mondialul din Italia, din ’90. Revoluție, libertate. Dinamo a câștigat titlul și cupa în sezonul acela. A ajuns în semifinalele Cupei Cupelor. Mișa a fost la Mondialul în care am bătut Rusia – încă URSS, pe atunci – și am fost egala Argentinei lui Marado’. Ne-am împiedicat în optimi de o Irlandă blagoslovită cu un adversar ce se numea Daniel Timofte. El a ratat penaltyul ce ne-a nefericit. Dar, așa, în maniera: „Nu pot rata, că-s cel mai bun din lume”. Nici Maradona n-a văzut un elan mai mic. Tristeți de suporter.

A murit în Germania, visând să revină la Hunedoara

După Mondial, băieții au început să se transfere „afară”. Era normal, după atâtea interdicții. Klein a ajuns, în sfârșit, în Germania. Nu era cea mai grozavă echipă, pendula între Bundesliga și a doua divizie. Dar ajunsese și ea în semifinalele Cupei Cupelor, în 1986. Klein și-a suflecat mânecile și-a făcut ce știa cel mai bine. A muncit, s-a oferit pe sine, a călcat în picioare banda stânga ca un salahor. Unul cu șut năprasnic venit din mușchii lui sculpturali. Dar visa să revină, cândva, la Hunedoara. „Mai stau puțin și vin acasă. Vreau să fac din Corvinul o echipă mare!”, declara fostul lui coleg, Romulus Gabor pentru ProSport.

În noiembrie 1991, abia transferat, vine la națională. Meci cu Elveția, în preliminariile Euro 92. 13 noiembrie. O întâmplare, poate. 13. Dar e accidentat grav încă din minutul 3. A fost ultima lui întâlnire cu imnul țării pe care a iubit-o cu tot sufletul său de neamț. Se reîntoarce în Germania. Recuperare, apoi multe antrenamente, apoi meciuri, apoi iar antrenamente, apoi alte meciuri.

Nu mulți știau că Mișa e fumător înrăit. „Mișa avea o conditie fizica incredibila! Fuma doua pachete de țigări pe zi, dar, la antrenamente, era mereu primul. Ne lăsa pe toți cu mult în urmă”,  mai povestea același Danut Lupu. Probabil de acolo i s-a tras și bronșita cronică. Dar medicii echipei germane ar fi trebuit să știe asta. Sau știau, nu? Klein și-a continuat eforturile. În felul lui, crunt de competitiv. 2 februarie 1993 era o zi geroasă. Probabil că în Krefeld, orașul de care aparținea și cartierul Uerdingen, erau multe grade sub zero. Băieții lui Bayer aveau antrenament.

După 5 kilometri de alergare, Klein a intrat direct în sala de sport. Acolo a făcut infarct. „Era o zi geroasă, ar fi trebuit să aştepte măcar un sfert de oră până să treacă la exerciţiile de stratching. Dar vorba aia: «Aleargă calule, că te plătesc!». La un exerciţiu culcat pe spate s-a înecat, avea apă la plămâni cum se zice”, a povestit soția lui Klein, Adriana, pentru GSP.ro. Mișa a murit brusc, aparent inexblicabil pentru cineva cu forța și condiția lui fizică. Exista, însă, acea bronșită. De care clubul trebuia să știe. Sau știa, nu?

Familiei i s-au ascuns cauzele decesului timp de un deceniu

Familiei lui Klein nu i s-a dat o explicație a cauzei decesului. Nici măcar rezultatele autopsiei nu le-au fost cunoscute. Au dat în judecată clubul. Procesul a durat un deceniu. Până la urmă familia a aflat ce s-a întâmplat cu adevărat. „Lupta pentru adevăr s-a încheiat, dar cei vinovaţi au scăpat. Până şi rezultatele autopsiei fuseseră ascunse. Doar că faptele s-au prescris după primii cinci ani. Dar măcar ştiu cum s-a întâmplat”, spunea acum câțiva ani soția lui Mișa.

Codul secret care îți aduce produse GRATIS! Completează-l și tu!

Incredibil! Cum poate să arate Sandra Izbașa la 11 ani după ce s-a retras din...

Hunedoara i-a făcut o statuie, dezvelită la comemorarea de 25 de ani. Fiica lui, Dominique, regizoare în Germania, a făcut un film despre tatăl ei. Avea doar 1 an jumătate când el se prăpădise. A fost felul ei de a-l avea mereu în amintire. Altcineva a scris o carte. Au pus stadionului numele lui. Dar a fost lăsat în paragină și va fi demolat. Se va construi, zice hârtia proiectului, unul mai frumos. Poate. Poate îi vor lăsa același nume „Stadionul Michael Klein”. E ciudat să ai statuie și stadion botezat după tine, nu? Mai ales când nu ești un zeu. Ești „doar” OM. Poate că Mișa ar fi vrut să fie ca Filemon din mitul antic. Să îmbătrânească și să moară în același timp cu iubita lui soție, Baucis. Dar el s-a grăbit prea mult. Și-a devenit statuie. Și nume de stadion. Aproape un zeu.