Niciun cal de pe care cazi nu e frumos
Sigur, e bine că vrem să avem mentalitate de învingători, dar oare am verificat dacă mai avem pantalonii pe noi înainte să ne năpustim neiertători asupra adversarilor? Chiar și marii victorioși, învățați numai cu triumfurile și pe care mulțimile îi văd ca pe niște zei de neînfrânt, se mai uită în oglindă înainte să intre în luptele în care n-au dubii că vor bate lejer. Nu de alta, dar, dacă ies în arenă descheiați la șliț sau cu nădragii în vine, își pot pierde pe loc reputația câștigată o viață.
Nu-i problemă, noi ne-am pierdut de mult prestigiul de învingători, am tot coborât nivel după nivel, până am ajuns să nu mai prindem nici locurile de baraj prin grupele de calificare, însă, vorba unui clasic al gafelor: dar totuși, orișicâtuși de puțin, contează enorm de mult! E onorabil și necesar să nu mai vrem să auzim vechea tâmpenie autoconsolatoare a slugilor resemnate: am căzut de pe un cal frumos! Niciun cal de pe care cazi nu e frumos, de fapt! Există victorii și egaluri eficiente, atâta tot, la capitolul de bine. Toate celelalte rezultate intră în palmaresul pierzătorilor, al piticilor care nici nu îndrăznesc să urce pe caii mari ai performanței, darmite să-i și stăpânească. Și, vorbind noi între noi, ca să nu ne facem de râs și mai tare: care ar fi frumusețea cailor din Georgia, Armenia, Austria, Norvegia și Islanda, care au dat cu noi de pământ în mai puțin de un an? Pe vremuri, nici armăsarii din Germania și Anglia nu ne speriau, dovadă fiind acel 5-1 cu nemții și cei 51 de ani de victorii și egaluri cu englezii, din timpul vieții noastre.
Hai, să zicem că nu se poate s-o ținem numai în victorii. Dar nici doar în înfrângeri nu-i sănătos, că prea ne-nvățăm cu ele, oricâte explicații ar fi pentru rateurile trecute și pentru visătoarele planuri mărețe de viitor. Așadar, avem și suntem un careu de păcălici după neverosimilele pachete de înfrângeri consecutive ale României: 0-1 cu Anglia, 1-2 cu Georgia, 2-3 cu Armenia și 0-1 cu Germania, după ce, doar în ultimele 8 luni, mai încasaserăm trei la rând: 0-1 cu Austria, 0-4 cu Norvegia și 1-2 cu Islanda, toate în mandatul lui Mirel Rădoi, care vrea să trecem direct și exclusiv la jocul ofensiv, când noi suntem fără ghete în fața tancurilor și blindatelor străine. Și ce ne spunem după fiecare eșec: când ne bat ăi mari, era normal s-o facă, iar când ne bat ăi mici, cine se aștepta la așa ceva? Vai! Surpriză! Care surpriză? Ne-am consolidat statutul de pierzători.
Mașina Naționalei de fotbal se vrea frumoasă, și-a pus în moț un steag pe care scrie „Ofensivă sau nimic”, volanul și l-a vopsit în tricolor, capota e dată cu sclipici, scaunele sunt din imitație de piele a adversarului… Atâta doar că am uitat să montăm motorul, am omis faptul că roțile „s-au” furat, iar bani de carburant nu mai avem pentru că au dispărut, desigur, singuri, impersonal, nu că i-ar fi deturnat cineva dintre responsabili. Dramatic e că nici șoferul nu pare lămurit că a luat-o pe contrasens, deși declară că mai bine s-ar întoarce autostrada pe dos cu tot cu lumea din jur, decât s-o ia el pe alt drum, ăla despre care toți ceilalți – niște dobitoci! – spun că e bun sau măcar logic. Și, uite-așa cum ne vedeți, i-am bătut în gând pe nemți… și pe toți ceilalți, de-am făcut pe noi și am ajuns s-o dăm din gard în gard, cu abnegație și consecvență. Parcă suntem într-o cursă de 4 obstacole pe care le-am luat în plin în tibie, după ce abia ieșiserăm învinețiți din cele 3 râpe anterioare.
A te tot pune pe linia ferată când trenul iese în viteză din tunel nu e semn nici de demnitate, nici de curaj, ci de tentativă de sinucidere în formă continuată. Când ataci mai mult din gură, fără să-ți asiguri defensiva, nu e un risc asumat, ci doar o certitudine că te scufunzi. Care sunt șansele de succes și de glorie dacă te arunci din avion refuzând ostentativ parașuta din dotare și strigând în gura mare, fluturând propriul șort în mână: glorie acestor chiloți care îmi vor face drumul lin și mă vor aduce cu bine la sol?
Ceva-ceva e frumos în naivitatea lui Mirel Rădoi, dar visătoria trebuia să se încheie sau măcar să se adapteze la datele problemei, după primele eșecuri. Nu poate ține la nesfârșit seria de vorbe entuziaste urmate de justificări savante. Adică noi, românii, am hotărât la cină că trebuie să nu mai fim complexații Europei, ci să devenim spaima continentului. Dar avem cu ce? Deocamdată, am reușit performanța ca singura mare echipă a lumii care avea un complex românesc, de mai mult de o jumătate de veac, Anglia, să-și depășească neputința și să ne bată. Gata și cu partea asta luminoasă din palmaresul Naționalei! Păi ăsta era scopul schimbării noastre de atitudine, de mentalitate? Să aruncăm la gunoi puținul bine pe care-l mai aveam? Selecționerul a uitat că tot lotul României valorează cât comisionul pe care-l încasează (legal) impresarul la vânzarea unui jucător englez de top.
Ce șanse de victorie are calul pe care-l biciuim și-l îndemnăm cu vorbe optimiste să plece plin de patriotism în cursă, dar el e flămând și i-am mai și legat picioarele în lanțuri înainte de competiție? Consecvența într-un mare proiect e onorabilă, dar perseverența în eroare e cu totul altceva. Un medicament ne poate îmbunătăți viața, dar o supradoză din același medicament ne poate lua viața.
Atitudinea pe care e obligatoriu s-o recâștigăm trebuie corelată cu valoarea și realismul. Nu tot ce e nebunesc devine genial doar pentru că un geniu a reușit, vreodată, să se și afirme, deși părea sau chiar era un simplu nebun, inițial. Totuși, 99 de nebuni din 100 rămân doar nebuni până la sfârșit și nu se transformă niciodată în genii. Mentalitatea de învingători nu se obține doar prin declarații optimiste, prin bune intenții și visătorii. Și în niciun caz cu pantalonii în vine, în formă continuată.
Mă găsiți și pe Facebook: https://www.facebook.com/AndreiPaunescuOficial/ și pe YouTube: https://www.youtube.com/c/AndreiPaunescu