Veszprem înscrie și ceasul tabelei intră în minutul 8. Numărul purtat de Marian. Ziua. Zilele. Crainicul sălii face un anunț scurt și totul devine serafic. „Ce primire mi-au făcut…”. Parchetul produce ecou sub tălpi, ridurile încremenesc pe frunți și în colțuri de ochi. Iar lacrimi nu prea mai sunt. Sala s-a transformat într-o capelă. „Köszönöm Szèpen!”. Crainicul mulțumește frumos și decibelii sunt treziți din bernă.
„Și dacă ar fi trecut o muscă… trebuia să tacă”. Petre Cozma, muntele de om escaladat de necazul suprem, pierderea copilului, ros de diabet și socotit, inevitabil, de ani, se sprijină într-o cârjă. „Ăsta e anturajul meu”.
„Mă, Mureșică, m-au primit ca un rege. Ungurii nu mi-au uitat copilul. Nu l-au uitat, mă, pe Marian!”. Suntem socotiți, inevitabil, de ani! În ochii lui Petre Cozma, un bărbat ajuns în buza celor 40 de ani a rămas în ghearele diminutivului asortat în anii de gimnaziu. „Mureșică! Sari la castană!”. Încă îmi este vie această povară! Dumnezeu să te ierte, Păsărilă!
Și, după atâția ani de la moartea lui Marian, Petre Cozma a avut puterea să meargă la Veszprem. În sală, la statuia lui Marian, în locul unde fiul său și-a găsit sfârșitul, în blestemata speluncă în care criminalii au înfipt cuțitul.
Pe 8 septembrie, Marian ar fi împlinit 40 de ani. Și poate nenorocita de cârjă nu ar fi fost. Și poate, pe cocoașa vreunui semicerc, într-o palmă cât o cazma ar fi fost o minge. Poate. Un alt 8 le-a luat pe toate! 8 februarie. Și a dat la schimb o cârjă. Un diabet. Deșertul obrajilor rămași fără lacrimi. Omagii, pangare, sărindare, jale. Bronzul statuilor.
Nea Petre, acum ai pe ce să te sprijini. Poți renunța la cârjă! „Köszönöm Szèpen”, vecinilor! Vă mulțumim frumos!