Interviu EXCLUSIV cu Ion Timofte, “zeul român” al Portugaliei. Povești fermecătoare cu Mircea Lucescu și Bobby Robson dintr-o carieră de Liga Campionilor!

Despre Ion Timofte se vorbește prea puțin. Despre Timofte, cel plecat de pe terenul păzit de munți și munca minerilor din Anina spre imnul Ligii Campionilor. Prea rar despre cariera lui care poate fi oricând un îndreptar pentru înțelegerea marelui fotbal european din anii ‘90. Pentru că a jucat alături de cei mai buni și împotriva celor mai buni din acea vreme. 

De Timofte se leagă magia eliminării lui Atletico Madrid din Cupa UEFA, când în 1990 Poli Timișoara dansa violet spre uimirea continentului. De el și golurile lui, veți vedea, sunt prinse două titluri de campion ale lui Porto. Și toată istoria frumoasă a Boavistei. 

A scos pe Atletico dirijat atunci de lusitanul Futre, a fost eliminat apoi cu Poli de Sporting Lisabona și a ajuns să marcheze fotbalul din Portugalia. Dar nu crede într-o linie a acestui destin lusitan. El, cel botezat de fani “O Deus Romeno”…

S-a retras la 32 de ani, chinuit de accidentări, fix înainte ca Boavista să devină campioană în premieră. A strâns doar 10 meciuri pentru România, în anii când puteam face două naționale de top și cu a treia să jucăm amicale, fără riscul vreunei rușini. 

Ne-am obișnuit să vorbim mult despre promisiuni de jucători și atât de puțin despre jucători care au contat. Ion Timofte a fost în teren chiar mai mult. A făcut fotbalul să conteze. 

“Nici acum, eu și Futre nu înțelegem cum am eliminat Atletico!”

V-ați născut și ați copilărit la Anina, Caraș-Severin. Cum ați descoperit fotbalul?

Am început să joc în curtea școlii, așa cum făceau toți copiii. În mod organizat, apoi, la “piticii” Minerului Anina. Era un oraș minier, iar în acei ani, ’70-’80, fotbalul era singura distracție pentru anineni!

A fost Poli Timișoara cumva destinația firească, poate și prin prisma apropierii geografice, sau au existat și alte variante în acel moment?

Poli a fost prima și singura ofertă pentru mine atunci. A fost dragoste la prima vedere între mine și Poli, lucru care dănuie și în ziua de azi.

Cum s-a scris, prin ochii dumneavoastră, povestea deja legendarei eliminări a lui Atletico Madrid din Cupa UEFA, cu Poli Timișoara, în 1990?

Sincer să fiu, cu mult, mult, incredibil de mult noroc! Ne-au dominat copios în ambele meciuri. Și la 2-0 pentru noi la Timișoara, și la 0-1 în retur. De câte ori ne întâlnim, eu și portughezul Paulo Futre, căpitanul lor de atunci, ne amintim de aceste meciuri. Și tot nu înțelegem cum i-am eliminat (râde).

Propunerea lui Lucescu și obsesia lui Robson

Ați ajuns în vara lui 1991 la FC Porto, după ce echipa ratase titlul în fața Benficăi. Cum s-a legat acest transfer?

În acea perioadă, Mircea Lucescu trebuia să devină antrenorul lui Porto. În zilele petrecute acolo, m-a recomandat președintelui clubului. În luna aprilie, au venit să mă monitorizeze la un amical jucat de România cu Spania, la Caceres. Noi am învins cu 2-0, am marcat eu și Balint, iar eu am reușit un joc foarte bun, dincolo de golul înscris. Și uite-așa am ajuns la Porto!

Cum ați fost primit la Porto, cum v-ați integrat și care au fost primele lucruri care v-au impresionat?

Am învățat limba portugheză foarte repede și asta m-a ajutat mult. De primit, am fost primit foarte bine. Și m-a impresionat interesul pentru fotbal în viața lor de zi cu zi. Trăiesc fotbalul ca parte integrantă a vieții, vorbesc mult despre fotbal!

Ați lucrat la Porto inclusiv cu antenorul sârb Tomislav Ivici, care era pe banca lui Atletico atunci când i-ați eliminat cu Poli! Cum a fost reîntâlnirea cu el?

Ivici a fost un om deosebit. Era cu zâmbetul pe buze de dimineață până seara. Apoi, am lucrat și cu Bobby Robson. M-a impresionat prin atenția pe care o acorda fiecărui detaliu. Lucra foarte, foarte mult fazele fixe. Din toate zonele terenului. Și avea și o obsesie: aruncările de la margine din prejma careului advers!

Două goluri Timofte, pentru două titluri!

Două titluri de campion cu Porto, două Supercupe și o Cupă a Portugaliei. Care performanță are povestea cea mai interesantă în spate sau care dintre ele v-a marcat cel mai mult?

Sunt două episoade cu totul și cu totul speciale. Primul e din sezonul 1991/92. Mai erau vreo patru etape din campionat și aveam meci cu Benfica, în deplasare. Îi antrena Sven-Goran Eriksson. Pe “Da Luz” erau peste 100.000 de spectatori, s-a scris chiar și despre 125.000 de oameni! În minutul 65, penalty pentru noi și eliminare Benfica, facem 1-0. Ne egalează, deși erau în zece oameni, din fază fixă, prin minutul 75. Mai erau cinci minute și facem 2-1, gol Kostadinov. Peste doar un minut, ne egalează, 2-2! Am scăpat în minutul 91 și am tras din alergare. Victorie cu 3-2, ne-am dus la 7 puncte de Benfica în clasament și am luat titlul!

Și al doilea?

Fix sezonul următor, ultima etapă din campionat. Jucam în deplasare la Beira Mar. Aveam nevoie ca să cucerim titlul și matematic. Ei bine și atunci eu am reușit golul victoriei, s-a terminat 1-0 pentru Porto și am sărbătorit!

Luptând cu marele Milan și cu Barcelona

Cum a fost contactul cu Liga Campionilor la Porto? În primul sezon ați jucat împotriva Milanului lui Baresi, Maldini, Gullit și Papin, împotriva lui Romario de la PSV. Apoi, iar Milan, tot în grupe, adăugând Desailly, Boban, Savicevici. 

Era extraordinar să joci împotriva Milanului pregătit de Capello în acei ani! Dar să nu uităm că și noi aveam românii noștri! Răducioiu la Milan, Popescu era alături de Romario la PSV…

V-ați calificat în semfinalele Ligii cu Porto, sezonul 1993/94. Se juca atunci într-o singură manșă și a câștigat Barcelona lui Zubizarreta, Bakero, Guardiola și Stoichkov cu 3-0 pe Nou Camp. Ați fi avut o șansă în plus dacă se juca în două manșe, ca acum, sau era o diferență netă de valoare?

Noi eram echipa mai slab cotată. Și am avut clar mai multe șanse tocmai că s-a jucat într-o singură manșă. Dacă era de produs o surpriză, o produceam mai repede o dată, decât de două ori (râde). Barcelona era net superioară, acesta e adevărul.

Ați trecut la Boavista, ați terminat primul sezon pe locul 9. A fost grea adaptarea? Mă gândesc la asta pentru că ulterior ați terminat pe locul 2, v-ați reîntors în Liga Campionilor, ați jucat șase sezoane scriind istorie pentru Boavista…

Boavista era considerată atunci o echipă de un nivel superior, imediat sub cei trei granzi Porto, Benfica și Sporting. Din păcate, de vreo 15 ani are mai probleme financiare, chiar vara asta a fost la un pas să nu se poată înscrie în competiție… Nu a fost greu atunci să mă adaptez, eu am fost convins mereu că fotbalul e același peste tot. Am jucat în cupele europene an de an, m-am reîntors în Liga Campionilor, cum spuneai. Am atâtea amintiri încât mi-e imposibil să aleg un moment anume din tot ce a fost frumos acolo…

Lista lui de prieteni e albumul Panini al copilăriei noastre…

Doar 10 meciuri pentru România și spun “doar” raportându-mă la valoarea jucătorului Ion Timofte și la performanțele lui. Poate dacă trăiați în altă generație ați fi avut un parcurs mai important și la nivelul naționalei?

Am o părere de rău legat de echipa națională… Dar era o concurență teribilă pentru mine! Gândiți-vă ce jucători: Hagi, Ilie Dumitrescu, Mateuț, Lupu, Adrian Ilie…

Care sunt cei mai buni prieteni pe care vi i-a oferit fotbalul, din țară și din străinătate?

De la Poli sunt Ionel Bărbosu, Sorin Vlaicu și regratatul Adrian Stoicov. De la echipa națională, Cosmin Contra, Florin Prunea și Gică Popescu. Iar din Portugalia, Vitor Baia, Nuno Gomes și Pedro Emanuel.

Mai știți cum s-a născut titulatura “O Deus Romeno”, „Zeul român”?

Cred că a apărut prima oară pe un banner al fanilor Boavistei. De acolo a fost preluată. Și așa a rămas până în ziua de azi!