Handbalul românesc era acel semicerc din curtea școlii

Ne-a bătut Kosovo și ne lamentăm. Suntem între dezastrul clamat de generația veche, a campionilor mondiali și justificările ilogice ale președintelui Federației. Explicația e, de fapt, alta

Alexandu Dedu a fost un handbalist mare. De Steaua, de echipa națională, dar și de Barcelona. Nu se cade să justifice rezultatele recente ale naționalei masculine (egal, apoi înfrângere la 5 goluri cu Kosovo) încadrându-le doar la capitolul ”dezamăgiri”. Mai degrabă sunt dezastre, catastrofe, așa cum le numesc Birtalan, Stângă, Radu Voina. Dacă Dedu a fost handbalist mare, aceștia au fost imenși. Ca și Gațu, Kicsid, Penu, Licu-tatăl, ca și mai demult Oțelea, Redl, Gruia, Mircea Costache, ca și mai spre zilele noastre Marian Dumitru sau Maricel Voinea, probabil cei mai recenți ”imenși”, în ordine cronologică. Au venit apoi Licu-fiul (Robert), Voina-fiul (Bogdan), handbaliști buni, din specia lui Sandu Dedu. Chiar mari uneori, dar nicidecum imenși. După ei, s-a cam lăsat întunericul.

O țară de terenuri de handbal

Acum aproape o jumătate de veac, când ”imenșii” ridicau ultima oară Cupa Mondială deasupra capului (1974, tot într-un martie rece) abia primisem cravata de pionier. În curtea unei școli generale de cartier, între blocuri. Curtea era asfaltată, în unele zone bitumul se mai lăsase. La o margine era catargul pe care se înălța steagul, salutat pionerește de copii, cu mâna la basca albă, cu moț. Dincolo de catarg era terenul de sport. De handbal. Practic, terenul era însăși curtea școlii. Cu porți în cele două capete, cu semicercul continuu, la șase metri, cu locul până unde are voie să iasă portarul când se bate șapte metri, apoi cu însuși punctul de la 7 metri, bine trasat, bine definit, mai departe cu semicercul punctat, de la 9 metri. Cu linia de centru care străpungea alt cerc. După care marcajul se repeta dincolo, în partea cealaltă. Alte două semicercuri, unul punctat, celălalt continuu. De strajă stăteau porțile, cu lemnul barelor vopsit alternativ, în alb și negru. La fel erau curțile tuturor școlilor din România. Toate erau terenuri de handbal!

CSM București, victorie în deplasare în Liga Campionilor. Româncele urcă pe locul 3 în grupa…

România, bătută rău de Ungaria înainte de Euro de handbal feminin!

Înfrângerile de pe ”Institut”

Se juca și fotbal pe acele terenuri de handbal, dar se juca și mult handbal. Erau terenurile unei țări care tocmai ieșise pentru a patra oară campioană mondială. Penu, Licu, Gațu, Birtalan, Drăgăniță erau idoli, modele pentru tineri. Multe dintre meciurile de campionat intern, inclusiv derbyurile, se jucau afară, în aer liber. La Craiova, unde copilăream, nu prea aveam echipă. Când promova în prima divizie, când cădea. Un fel de ABBA, că tot începuse să fie la modă. Încă nu se construise Polivalenta, se juca afară, pe bitum, pe terenurile de la ”Institut”, din spatele cantinei studențești. Ai noștri, oltenii, erau doar veleitari. Florescu, Rădulescu (un tip cu coamă creață, gen Joe Dassin). Paul Stuparu, căpitanul, s-a stins de ceva vreme. Antrenorul era profesorul Burcea, tatăl lui Bogdan Burcea, tehnicianul de astăzi. Venea Steaua, acolo, la Institut, cu Gațu, cu Birtalan, cu ceilalți, și îi bătea pe olteni cam la 20 de goluri diferență. Werner Stockl era pivotul lor, avea perciuni, mustață și niște genunchere, pentru că plonja adesea pe bitum. Burete mult, îndesat, acoperit cu fașă, cu banal tifon.

Profesorii francezilor și ai spaniolilor

Pe vremea aceea, a terenurilor de bitum din curtea școlilor, România rivaliza cu RDG, cu URSS, cu Iugoslavia. Țin minte că la un meci de Cupa Campionilor, cu Borac Banja Luca, terminat cu înfrângere la limită, Cristian Țoprscu a plăns la microfon. N-a lăcrimat, ci a plâns în hotote, transmițând plânsul său milioanelor de telespectatori. Pe vremea marilor noastre izbânzi, anii 70, băteam Franța și Spania la 20 de goluri diferență. Își trimiteau antrenorii în România, să învețe. Apoi, cu vremea, s-a ajuns la un oarecare echilibru. După care și acel echilibru s-a rupt. Acum ne bat ei la 20 de gluri diferență. Duminică noaptea, la Digisport, cu lacrima în gât, Bibi Birtalan spunea că în România mai sunt doar în jur de 5.000 de practicanți de handbal, în timp ce în Franța numărul lor se apropie de un milion. Pentru că nu mai avem acele curți ale școlilor care erau, de fapt, terenuri de handbal. Asta n-a mai spus-o Birtalan, dar se vede cu ochiul liber.

O seară din anii aceia

Tocmai se terminase un meci cu Steaua, cu una dintre numeroasele înfrângeri la 20 de goluri. Vreo două-trei mii de oameni părăseau tribunele de lemn de la ”Institut”, din jurul terenului de bitum. Radu Voina și ceilalți campioni se spălau pe față la o cișmea din apropiere. Dinspre cantina alăturată începuse să miroasă promițător a varză și a prăjeală. Marii handbaliști, înainte de a se sui în microbuz, mergeau la cină, amesecați cu studenții de la Pedagogică.
Afară se lăsa înserarea, iar terenul rămânea pentru cîteva minute al nostru, al copiilor. Molipsiți de la meciul abia terminat, jucam handbal și visam să ajungem și noi într-o bună zi campioni mondiali. Eventual, să ne spălăm după meci la cișmea și să primim ca primă o varză cu prăjeală, la cantină.

Codul secret care îți aduce produse GRATIS! Completează-l și tu!

Incredibil! Cum poate să arate Sandra Izbașa la 11 ani după ce s-a retras din...

Poftă mare, să ne fie de bine!