Fotbalul românesc are un specific de dată recentă: a devenit unul care se semnează de pe bancă. În lipsa unor valori de nivel european pe gazon, mă refer la jucători, cei care, în esență, reprezintă aproape totul în fotbal, precum actorii în cinematografie, la noi a devenit tot mai puternic, tot mai influent, antrenorul. Echipele noastre de Liga 1 sunt echipe de autor, în marea lor majoritate, iar acolo unde nu sunt, acest lucru se vede imediat, problemele băncii devenind automat suma tuturor problemelor.
De pildă, la retrogradare e cel mai limpede că exact așa stau lucrurile. Când a început să se manifeste criza rezultatelor, primele simptome au apărut pe bancă. Morișca nesfârșită de la Dinamo, care a debutat cu Mulțescu, păstrat doar două etape, urmat de Contra, care a abandonat și l-a lăsat să continue pe Jerry Gane, înlocuit la rândul lui cu Mulțescu, din nou, care nu a mai reușit nimic și a plecat, dându-i un culoar lui Dușan Uhrin junior ca să încerce tot ce se mai poate încerca, morișca aceasta,deci, a lăsat urmele pe care le vedem azi. La Viitorul, fără Hagi, după atâția ani, Rubén de la Barrera, Mircea Rednic și Cătălin Anghel. Și s-a văzut și acolo. Poli Iași: Pancu, Cristea, Napoli. La Hermannstadt aceeași situație și nu întâmplător acestea sunt ultimele patru în clasament.
Dimpotrivă, acolo unde pe bancă a existat stabilitate, pe teren au fost performanțe. Clinceni, Sepsi și FC Botoșani intră în play-off având același antrenor cu care fiecare a început sezonul. La fel FCSB. Campioana CFR Cluj a fost obligată să schimbe omul numărul 1, pe Dan Petrescu, dar cel mai mare “2”-ar din istoria fotbalului românesc a fost cel care a cerut un time-out, dacă nu cumva și un alt drum. Iar Universitatea Craiova rămâne clubul cu cea mai mare stabilitate în ceea ce privește banca tehnică, Săndoi și Cârțu, Mangia ori Mulțescu încheind campionatele începute ca antrenori ai Științei. Bergodi și Pițurcă au cerut ei schimbarea și au primit-o, în timp ce Papură a reprezentat o perioadă de tranziție, pînă la găsirea, e credința mea, celui mai bun antrenor din Liga 1 din ultimii mulți ani, Ouzounidis.
Am pomenit de Săndoi și nu aș vrea să trecem ușor peste acest inimos manager de suflete, al cărui profesionalism și a cărei modestie au condus la condiția de astăzi a Chindiei lui, lider în play-out și în demonstrația acestor rânduri. Care, să nu ne pierdem în cuvinte, spune cât de important e antrenorul într-un fotbal care a pierdut atât de mult din arta spectacolului. Dobrin, Balaci, sau Dumitrache au rămas în amintire și la Replay, Adrian Ilie, Mutu, Chivu, ultimii mari actori, au jucat prea puțin in țară, iar după ei ne-am salvat prin antrenori, ceea ce cred că se întâmplă și acum. Olăroiu, Dan Petrescu, Hagi, Răzvan Lucescu, Reghecampf, Șumudică sunt dirijorii mari ai unor concerte complicate, campioni de profesie, cu cariere exemplare, dovedind tot ceea ce e de dovedit într-o spirală a valorii care, deseori, ne-a uluit.
Apropo de concerte însă, se tot spune în lumea fotbalului că fiecare echipă dansează după partitura care i se pune în față. Antrenorii din Liga 1 mi se par, am arătat aici, buni dirijori, dacă li se oferă timp și încredere. Fotbalul lor nu e din muzică de Bach, dar e un tango pasionant, uneori dramatic, seducător și lăsând întotdeauna senzația că nu a arătat tot ce poate. Dacă nu mă credeți, stați să vedeți ce urmează în lupta pentru titlu în cel mai spectaculos trident al ultimilor ani, CFR, FCSB și Universitatea.
“Hay Liga!” spun argentinienii, cei care au inventat și tangoul și fotbalul trăit la puls 200. Hay Liga, adică avem ligă, avem luptă la titlu! Asta spun și eu, grație lui Iordănescu junior, grație lui Petrea și datorită lui Ouzounidis! Avem Ligă! Pam-pam, ole!