INTERVIU. Marea campioană olimpică Doina Ignat a trecut din barcă la pistol: „Mi-am lăsat copilul și am plecat să mă antrenez”

Doina Ignat are o vorbă: ”Destinul meu a fost să fiu campioană olimpică la canotaj”. Și doar după ce schimbi câteva idei cu femeia jovială, mereu, dar absolut mereu cu zâmbetul pe buze, îți dai seama că așa este. Asta fără să privești în vitrina cu trofee, acolo unde are vreo 27 de medalii, din toate metalele și la toate competițiile. Marea campioană olimpică Doina Ignat a trecut din barcă la pistol.

Îți dai seama pe moment că este așa cum spune marea campioană a canotajului mondial, dacă ne gândim că Doina Ignat ocupă un bine-meritat loc al treilea în topul celor mai bune canotoare din toate timpurile.

Marea campioană olimpică Doina Ignat a trecut din barcă la pistol

”Strocul de aur” al ”Invincibilei Armada”, flotila de neînvins a canotajului românesc din anii 90, mai are o frază: ”Fără muncă, nu poți fi campion. Dar cum toată lumea muncește și se antrenează, îți mai trebuie și încă ceva”. Noi am spune sacrificiu, în ceea ce o privește. Modestie. Și evident, noroc. Sau chiar hazard. Pentru că el, hazardul, joacă un rol cheie peste tot. Dar mai ales în sport. De pildă, din întâmplare Doina Ignat a ajuns la canotaj.

Acum, multipla campioană olimpică a îmbrăcat haina de om al legii. E comisar șef la Poliția Ilfov și poartă armă. Nici n-ar mai avea nevoie de ea, practic, de la statura ei impresionantă, ca să bage spaima în infractori. Poate tocmai de aceea, deși a încercat, n-a reușit să dea de urma medaliei care i-a fost furată – ce ironie! – din garsonieră, imediat după olimpiada de la Atlanta, primul ei aur olimpic, în 1996.

Povestea medaliei furate

Doina, intru așa abrupt în miezul problemei… Tu acum ești comisar-șef… Îl mai cauți pe hoțul care ți-a furat medalia?

Am mai întrebat, am mai încercat, dar sincer, după atâta timp, nici nu cred că mai există. Și mă cuprinde așa, o tristețe. Ce-or fi zis că fac, că de venit, s-a venit direct să fure medalia. Și știi ceva? Medaliile alea nu sunt din aur,    nu poți să faci nimic cu aurul ăla, dar atunci ce știau ei? Ei atunci aveau impresia că îl iau, îl topesc…

Crezi că mai există fizic?

Mă crezi că îmi e greu să mă gândesc? Dar aș vrea să am ocazia o dată, să-l găsesc pe hoț și să-l întreb: oare se simte împlinit că mi-a luat-o?

Să zicem că te trezești că vine și ți-o aduce…

Dacă mi-o aduce, nici nu i-aș făcea plângere, ba chiar i-aș mulțumi… Îți dai seama, ”ce băiat bun, cât a regretat el că mi-a furat medalia…!”… Hai că îmi vine să zâmbesc acum, m-am înveselit…

Sacrificiile neștiute din spatele medaliilor olimpice

Te-aș întrista dacă te-aș întreba despre un moment dificil din viața ta?

…Despre revenire, nu? Da, aveam fetița, pe Andreea, avea doar 7 luni când am lăsat-o la Botoșani ca să mă pregătesc și merg la Beijing. Știu că pare clișeu, dar nu ai cum să simți ce am simțit eu dacă nu treci exact prin asta…

E cel mai mare sacrifciu…

Să-ți mărturisesc ceva. În 2000, Elisabeta – n.r. Lipă – îl avea pe Dragoș și când a venit la olimpiadă o vedeam cum muncea, dar era mai mereu cu mintea în altă parte. Nu îi era ușor, de exemplu, când făcea abdomene, și când se ridica, se ridica cu ochii închiși și cânta…Îi cânta copilului, înțelegi? Ea era cu gândul la el, și nici nu-și dădea seama. Și eu eram aia care tot timpul îi ziceam: ”Ce ai, ai luat-o razna? Ce-i cu tine? Revino-ți!”… D-abia peste 4 ani, am înțeles și eu ce avea ea în suflet. Numai când ești mamă, știi ce înseamnă.

Să vorbim puțin și despre canotaj. Pe care nu l-ai ales tu…

M-a ales el pe mine! Domnul Nicolae Gioga era antrenor la Steaua, și în 1984 a ajuns și pe la mine acasă în Miorcani, în Botosani. M-a văzut, m-a ”citit”, a stat de vorbă și mi-a explicat ce înseamnă canotaj, mi-a spus să vin în Bucuresti pentru niște probe deoarece aveam înălțimea și parametrii necesari acestui sport. Și am venit, bine că am venit…Vă dați seama ce a însemnat asta pentru un copil din fundul Moldovei, să ajungă să colinde lumea?

În 17 ani de canotaj, cam cât ar fi kilometrajul?

Sincer, nu am calculat până acum și nu știu dacă chiar aș putea înconjura Pământul. Dar până în Noua Zeelandă cu siguranță aș fi ajuns.

Fără „cârmaci” la mâncare

Ce mănâncă fetele de la canotaj ca să tragă tare, dar să stea și bine-n barcă?

La noi e frumos. Noi îi spunem că avem o relație ”open” cu mâncarea. Bine, nu avem cum să fim la nivelul fetelor de la aruncări, de pildă. Dar nici să avem restricții cum au fetele de la categoria ”ușoară”, de la gimnastică.

Ești emotivă, te-am văzut de multe ori pe podium cu lacrimi în ochi…

Da, și cel mai tare am plâns la Beijing… Era ceva o combinație de bucurie, dar și descătușare pentru că acumulasem mult, sacrificasem mult, eram la distanță de copilul meu de câteva luni, și am luat bronzul, din păcate. Îmi dau lacrimile și acum, chiar dacă fac haz de necaz și mai zic că era singura medalie olimpică lipsă din palmares, un bronz, și am zis să-mi închei cariera cu una…

Ne-am întristat, am plâns, am glumit, hai să râdem. Spune-mi cea mai amuzantă chestie pe care ai făcut-o, ați făcut-o…?

Hahaha, da, am una. A fost un moment epic, în 2004, l-am prins toate pe domnul Ion Țiriac, pe atunci președintele Comitetului Olimpic Român, și l-am aruncat în apă de pe podiumul de premiere.

Fără sfaturi, doar un îndemn

Vine din urmă o generație de canotori talentați, au și rezultate, și ne punem nădejdea, sincer, în ei pentru medalii la Tokyo. Știu că nu dai sfaturi, dar dacă ar fi să îi ajuți puțin, le-ai spune secretul vostru, al fetelor din ”flotila de aur a României”?

Muncă, muncă, muncă. Și iar, muncă, și mai multă muncă. Disciplină, ambiție, sacrificiu, și foarte important, respect față de echipă, față de fiecare camarad. Nu există ”un alt fel”.

Și clasica întrebare, de final, ce ar fi fost Doina Ignat, dacă nu ar fi fost multiplă campioană olimpică, mondială și europeană la canotaj?

Șofer de autobuz.    În satul meu, la mine acasă, la Miorcani, pentru că era o singură cursă pe zi, și aia era foarte aglomerată, înghesuită, oamenii săracii după ce că erau amărâți, mai stăteau și în picioare, chinuiți. Iar eu asta îmi doream: să îmi cumpăr un autobuz al meu să fac mai multe curse și să îi duc pe toți. Nu am făcut asta, dar sper că prin medaliile mele, le-am mai îndulcit amarul.