Fostul mare fotbalist al lui Dinamo, Ion Pârcălab, a participat cu naționala României la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 1964. ”Tricolorii” au terminat pe locul cinci la acea ediție a turneului olimpic din Japonia, calificându-se dintr-o grupă cu Germania, Iran și Mexic.
La această ediție a Jocurilor Olimpice, 57 de ani mai tărziu, naționala lui Mirel Rădoi va evolua din nou în Capitala Japoniei, dar într-o grupă care pare mult mai facilă, cu Honduras, Noua Zeelandă și Coreea de Sud.
Cel poreclit ”Săgeata Carpaților”, în vârstă de 79 de ani, a povestit pentru Playsport.ro impresiile sale despre aventura din Japonia, pe care o consideră ca fiind una dintre cele mai frumoase experiențe ale carierei de fotbalist.
Stau în casă, mă feresc cât pot de mult să mă văd cu lumea. Nici poștașul nu-l las să intre în curte. Aștept la televizor să înceapă meciurile lui Dinamo, pe care nu o văd bine în acest sezon. Mă doare sufletul, sunt mândru că am jucat la această echipă și ce colegi am avut, ce jucători a avut acest club, dar sunt șanse foarte mici să prindem și barajul. Nu mă gândeam vreodată că voi vedea Dinamo în această situație. Îmi pare rău că Uhrin nu a avut timp să facă o pregătire centralizată. Va fi foarte greu să ne salvăm.
Nu se compară grupa pe care o aveam noi, cu aceasta. Dar echipa antrenată de Mutu, Rădoi, cine va fi la Tokyo, este una foarte bună. Avem tineri talentați, îi urmăresc cu mare plăcere pe Man, care e arădean de al meu, pe Mihăilă, Ianis și vom trece cu siguranță de grupe. Și noi am trecut de grupe, după ce am învins cu 3-1 pe Mexic, meci în care am marcat. A urmat egalul, 1-1, cu echipa Germaniei, iar în ultimul joc am întâlnit Iranul. Ne-am calificat neînvinși în sferturile de finală, unde am dat de Ungaria, care avea să câștige titlul olimpic.
Extraordinară. De pe atunci aveau autostrăzi suspendate pe care noi nu le vedeam în țară. Stadioanele au fost pline. Ce nu mi-a plăcut însă este că s-a jucat pe sintetic, toate meciurile le-am jucat pe teren artificial. Am dat tot de Ungaria, pe care am întâlnit-o și în finala campionatului mondial de juniori din 1961. Incredibil, la juniori am scos 11 m, însă nu m-au lăsat să execut și am fost învinși cu 2-1. Dar vreau să vă povestesc cum am ajuns noi la Tokyo.
Am avut un baraj cu Danemarca. Am bătut acolo cu 3-2, după ce ”fratele meu” de la Steaua, Florea Voinea, care astăzi împlinește 80 de ani, și îi urez ”multă sănătate” prin intermediul vostru, a marcat golul victoriei. În retur, la București, la pauză, aveau danezii 3-0. Am făcut 3-2 până la final și am mai jucat un meci pe teren neutru, la Torino. Meciul acesta s-a jucat în ziua în care a murit Kennedy și nu am cum să-l uit. Am învins cu 1-0, după un meci de infarct. Ei au ratat un penalty în prima repriză și noi am marcat în prelungiri. Dar nu am înțeles nici până acum, de ce Florea Voinea a fost lăsat acasă.
Am stat în satul Olimpic, toată lumea trebuia să se deplaseze cu bicicletele până la restaurantul unde mâncam, fiecare echipă avea pus totul la dispoziție, dar pentru că doctorul nostru nu știa să meargă cu bicicleta, trebuia să facem pe jos în fiecare zi câte doi-trei km. Sunt multe de povestit, dar vreau să vă mai zic că la întoarcere am aterizat forțat în Siberia, pentru că s-a stricat unul dintre motoarele avionului. Credeam că nu vom mai ajunge acasă. Ar fi multe de povestit, dar avem timp. Le urez tuturor multă sănătate și să trecem cu bine de această perioadă.