EXCLUSIV. Confesiunea lui Alexandru Deaconu într-un interviu de colecție: “Prima oară, în fotbal, am plâns pentru Craiova!”. Coșmarul din arbitraj care încă îl bântuie și cum i s-a deschis sufletul spre Ortodoxie

La 50 de ani împliniți în martie, Alexandru Deaconu e unul din puținele personaje cu adevărat fascinante din fotbalul nostru. Și puțini știu asta. 

A jucat fotbal la juniori, a trecut spre arbitraj, iar pe când oficia în Liga 3 s-a angajat la Philip Morris. A avansat, în paralel, până la arbitru FIFA în 2005 și Corporate Affairs Manager la gigantul din piața de business! A fost apoi președinte, acum vicepreședinte al Comisiei Centrale a Arbitrilor din România. E și instructor UEFA pentru arbitraj, observator de partide de poveste în Europa și, în prezent, liderul proiectului VAR în România.

Pentru cei foarte tineri: Alexandru Deaconu înseamnă și cazul Bricheta și medalia lui Băsescu. Dați search pe Google pentru ambalajele sclipitoare. Ce nu veți găsi acolo însă se deschide azi, aici, în interviul exclusiv Playsport: o confesiune în premieră, profundă, despre o lume aparte a arbitrilor și povestea unuia special dintre ei. 

Atenție! Nu urmează un text scurt. Nici nu avea cum, de la fotbal la business și încheind în Taina Spovedaniei. 

Nebunie la CCA. ”Să nu înceapă să îl ‘sape’ sau să îi dea la ‘gioale!”.…

Încep problemele pentru Radu Petrescu. Arbitrul a fost chestionat de Alexandru Deaconu

Spoiler: “Până la urmă, un profesionist foarte bun este un individ irosit dacă nu este și un om bun. Iar tot ce e bun vine numai de la Dumnezeu”. Alexandru Deaconu.

De la înjurat pentru propriile decizii, să mergi la înjurat pentru ale altora…

Nu te-ai gândit vreodată că e un exercițiu de masochism, după o carieră de arbitru, să treci în managementul arbitrajului? Ești hulit ani buni, indiferent de deciziile pe care le iei pe teren. Apoi, alegi tu, decizi tu!, să devii hulit mai departe… pentru deciziile altora!

În viață e important să îți asumi lucruri. Ideal, cu trecerea timpului, e să devii mai înțelept și să înțelegi că, orice ai face, nu poți să placi tuturor. După cariera de arbitru împletită cu cea de management în cadrul unei mari companii multinaționale, decizia de a trece în managementul arbitrajului a venit firesc. A fost conjunctura ideală: să îmbin pasiunea de-o viață cu expertiza profesională. Chiar cu riscul despre care vorbești, de-a fi hulit pentru lucruri pe care nu le fac…

Ce anume din arbitraj te-a ajutat în lumea afacerilor? 

Eram arbitru în Liga 3 când am fost angajat în cadrul companiei pentru care am lucrat și am avansat în ambele domenii în acelaști timp, e un lucru interesant. Arbitrajul mi-a dezvoltat mult capacitatea de a analiza rapid situațiile, capacitatea decizională și rezistența în condiții de stres și presiune. Gestionarea relațiilor cu oamenii, controlul emoțiilor.

Iar din business, ce anume ai aplicat cu succes în arbitraj și în managementul arbitrajului?

În business, cea mai mare parte din experiență a fost în vânzări, am fost pregătit intensiv în această direcție în cadrul companiei. Așa că, pe lângă leadership, cunoștințele dobândite aici au consolidat ceea ce deja experimentam în arbitraj. În plus, am dobândit capacitatea de a motiva colegii de echipă, de a înțelege nevoile celorlalți, de a stabili responsabilități. Și, având foarte puțin timp la dispoziție, nu eram conectat la toate nimicurile din jur. Iar faptul că nu eram dependent financiar de arbitraj mi-a asigurat confortul de a lua totdeauna deciziile corecte în viziunea mea.

Fascinat de galeria Rapidului în copilărie, azi “manager” a patru copii 

Sebastian Colțescu dezvăluia într-un interviu Playsport că simpatizează cu Milan și Barcelona din fotbalul mare și cu echipele Craiovei din fotbalul nostru. I-am spus convingerea mea, că nu poți lucra cu rezultate în vreun domeniu fără să îl iubești cu adevărat. Dacă lucrezi în fotbal și faci performanță, iubești fotbalul. Și nu cred că poți iubi așa, abstract. E absurd. Trebuie să existe, în adâncul sufletului măcar, o echipă pe care ai plăcut-o fie și în copilărie ori al cărui joc îl apreciază obiectiv în prezent sau ai cărei jucători îi admiră. Tu ce crezi? Și ce simți? 

Eu am crescut în fotbal. Cel din străinătate ajungea la noi mai mult prin prisma unor abțibilduri Panini și eram fascinat în copilărie de Serie A. În special de Juventus Torino la începutul anilor ’80, cu Platini, Boniek, Zoff, Rossi, Tardelli… Tot copil fiind, am avut șansa să intru în vestiarele echipelor din România. Am crescut cu marile performanțe ale cluburilor noastre. Craiova în 1983, cu Crișan, Balaci sau Ștefănescu. Steaua în 1986, cu Iovan, Belodedici, Boloni, Lăcătuș, Pițurcă, dar și în 1989. Fiind junior la Steaua, am văzut din tribună jocurile campaniei din Cupa Campionilor Europeni. Apoi, Dinamo în 1990 cu Andone, Rednic, Lupu, Lupescu, Răducioiu…

Pe ce stadioane mai mergeai?

Mergeam foarte des la meciurile Progresului București, pentru că unul din unchii mei era mare suporter. Mergeam și în Regie, la jocurile Sportului, cu Mircea Sandu și Paul Cazan, spre exemplu. Tata, fiind prieten foarte bun cu Nicolae Manea, mă ducea deseori la jocurile Rapidului pe fostul stadion “Republicii” și eram fascinat de suporterii rapidiști. În concluzie, pot să-ți spun că, având patru copii, știu ce înseamnă să iubești egal și fără diferențe.

Rămân la confesiunea lui Colțescu: “Mai greu decât să fii arbitru de top e doar să ai o căsnicie perfectă”. Parafrazându-l pe Sebastian, mai greu decât să fii un bun manager al arbitrilor e doar să…..?

…fii “manager” a patru copii (râde). Da, responsabilitatea de părinte, având perspectiva de a crește OAMENI pentru vremurile în care trăim, este uriașă. Parafrazez și eu mai departe. Pe Churchill: “E mai ușor să guvernezi o națiune decât să crești patru copii!”

“Poți învăța răbdarea și iertarea printr-un om rău”

Ce te-a determinat, după finalul carierei de arbitru, să nu continui cariera în corporație? 

În momentul deciziei nu mai aveam timpul necesar să mă ocup așa cum trebuie, în același timp, și de familie, și de cariera de arbitru ori în corporație. Familia a fost, este și va fi mereu pe primul loc. Mai mult, am fost solicitat să devin președintele CCA și anterior numirii mele. Am ales să valorific acel context pentru că aveam toată această experiență acumulată.

Unde ai trăit mai multă răutate pură și unde ai întâlnit mai multă ipocrizie: în mediul de business sau în fotbal? Nu unde crezi, în general, că există. Ci unde ai trăit tu, pe pielea ta.

Nu trăim pe lumea asta într-un scenariu ideal, peste tot sunt oameni și oameni, cum se spune, fiecare cu perspectiva lui, “bagajul” pe care îl cară în spate din familie, povestea lui de viață cu alegerile lui. Nu mai privesc lucrurile dintr-un singur unghi. Să știi că oamenii pe care i-am întâlnit, peste tot, buni sau rău, au avut rolul lor în transformarea mea. Cum spunea cineva, nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine! Și de la un om rău poți învăța ceva.

Ce crezi că poți învăța de la un om rău?

Poți învăța prin el. Răbdarea, spre exemplu. Și iertarea. Am observat că, în general, doar oamenii proști sunt răi. Nu ai cum să fii inteligent și să fii rău. Dar să nu confundăm inteligența cu educația…

Dar unde e mai multă răutate, în business sau în fotbal?

Lumea sportului, în general, și a fotbalului, în special, are parte de multă expunere și poate că aici există mai multă pasiune decât în multe alte profesii. Uneori, exacerbată. Asta poate duce la situații mai tensionate. Nu știu dacă e răutate pură. 

“Mi-a spus clar că arbitrii români ar fi avut alt parcurs dacă nu erau… români”

Ai avut șansa de a arbitra jucători precum Morientes, Emre, Payet, Joaquin… E mai ușor să relaționezi cu jucătorii de mare valoare sau totul ține de bun simț și de comportament, indiferent de valoarea fotbalistică a jucătorului?

Nu ține neapărat de anvergura fotbalistului, cât mai degrabă de educația și inteligența fiecăruia. Dar și a arbitrului! Trebuie să aibă cunoștințele necesare pentru interacțiune, să nu acționeze emoțional, să se controleze permanent, să facă față diferitelor presiuni. Din experiența mea, dacă ai cunoștințele și informațiile necesare, poți să contruiești o punte de comunicare cu jucătorii reprezentativi din ambele echipe. Iar asta te ajută să gestionezi jocul mai ușor.

Cum e senzația ca român să arbitrezi în Europa?

E fabulos, cred că acest gând împinge tinerii pasionați de fotbal spre arbitraj. La acest nivel, e altă atenție la detalii și o altă emoție în jurul jocului. Pe atunci, că au trecut 12 ani, stadioanele te impresionau, noi nu aveam stadioanele de zi. Erau mulți suporteri, suprafața de joc era foarte bună. Nu mai vorbesc de calitatea fotbaliștilor… Dar mie nu mi-a fost ușor să arbitrez în Europa.

De ce?

Nu mi-a fost ușor la acel moment pentru că simțeam o lipsă de încredere în ceea ce ne privește, ca români. Nu individual. Uite, un observator, fost mare arbitru, chiar mi-a spus clar într-o discuție particulară de acum 15 ani, că dacă eram din altă țară și nu din România, atât eu cât și alți colegi de-ai mei, lucruri ar fi stat altfel pentru noi. Era greu de imaginat atunci că vom obține performanțele de azi în arbitraj! Și azi le atingem constant! În 2013, am avut pe Cristina Dorcioman și Teodora Albon la finala Campionatului European de fotbal feminin. Teodora a oficiat și finala Ligii Campionilor! Ovidiu Hațegan prindea EURO U21. Iar acum, uite că îi avem pe Ovidiu și Istvan, dar și pe alți arbitri, la cele mai importante competiții europene și mondiale. Și iată ce performanță extraordinară a avut Istvan în semifinala Ligii Campionilor!

Amintire savuroasă cu președinte de club din Liga 1

Ai oficiat în Liga 1 din 2000 până în 2012. Cum e să lucrezi într-un meci cu un jucător de 20 de ani și apoi să lucrezi cu el când are 30 de ani? 

După ce arbitrezi în mai multe rânduri un jucător, se creează o anumită relație. Din experiența mea, comportamentul jucătorilor este influențat mult de deciziile tale în teren. Poate că sunt multe discuții după ce ai luat o decizie, pe teren. Dar contează dacă jucătorul vede după meci faza din nou și știe că ai luat o decizie corectă sau nu. La următoare întâlnire, comportamentul lui e influențat de asta, în general. Eu cred că în orice interacțiune trebuie să spui ce vei face și să faci ce ai spus că faci. Jucătorii înțeleg foarte bine asta.

Înainte să lucrez în presă, aveam o percepție asupra fotbalului și o afecțiune de un anumit tip pentru fotbal. Ea s-a schimbat în anii de gazetărie. Apoi, în anii de activitate în cadrul FRF. Cum e pentru tine? Cum s-a schimbat în timpul anilor de arbitraj? Dar după?

Până să încep activitatea de arbitru, eram atent la jucătorii pe care îi simpatizam, să văd ce driblinguri fac, ce pase dau. Mă uitam inclusiv la spectacolul suporterilor. Vedeam fotbalul cu alți ochi. Ca arbitru, concentrarea e alta, firește. Ulterior, în managementul arbitrajului, deprinderea de a urmări arbitrii s-a dezvoltat. Acum, și dacă vreau să urmăresc de plăcere un meci, îmi e aroape imposibil să nu analizez performanța arbitrilor (râde). M-a transformat numărul mare de meciuri urmărite cu acest scop, live, televizate, la nivel național, UEFA…

Care e prima întâmplare amuzantă legată de arbitraj care îți vine în minte mereu? Din perioada când erai arbitru.

Am arbitrat un meci important și, la vreo lună distanță, am plecat pentru câteva zile în afara țării la o conferință globală, prin prisma celeilalte profesii. A fost sunat în primele zile ale conferinței de cel puțin două ori pe zi de un număr necunoscut. Aveam acces limitat la telefonul mobil, nu puteam să răspund, așa că am trimis sms rugând persoana să se prezinte și să detalieze de ce mă sună. Nimic! Peste câteva zile am fost sunat iar și am putut răspunde. Era conducătorul uneia dintre echipele din meciul acela important: “Am vrut să-ți spun că ai arbitrat bine și să te felicit, dar între timp am văzut că am avut penalty și nu l-ai dat!”

Coșmaruri cu cartonașe și mingi dispărute, oferte de la cluburi și din politică

Care e cea mai mare satisfacție concretă, dacă este concretă!, pe care ți-a oferit-o arbitrajul? 

Șansa de a cunoaște oameni deosebiți, din România și din alte țări europene, oameni de la care am avut foarte multe de învățat. Îți dau doar un exemplu, am fost observator la câteva meciuri ale lui Lazio și am vorbit mereu după cu Ștefan Radu. Ce personalitate, ce om și sportiv deosebit! Apoi, am satisfacția că am putut să contribui la performanțele arbitrajului românesc din ultimii 10 ani. UEFA mi-a încredințat să observ arbitri de top europeni, precum Kuipers, Brich, Cakir sau Rocchi și asta mi-a consolidat încrederea în abilitățile și cunoștințele mele. Apoi, am avut posibilitatea să merg să văd echipele extraordinare ale Europei. Juventus, Real Madrid, Barcelona, Manchester City și United, Ajax, Marseille, PSG, Napoli, Celtic și Rangers, Bayern Munchen, Benfica, Porto…

Ai avut oferte de a conduce un club? Va veni un moment în care vei face acest pas? 

De-a lungul vremii am fost întrebat, indirect, din câteva direcții, dacă sunt interesat de un post în conducerea unui club. Pot să îți spun însă că am fost abordat și spre o intrare în politică. Și să merg să lucrez în altă țară. Dar am refuzat totul pentru că am ajuns la un nivel ridicat al administrației în arbitraj și consider că pot să aduc valoare aceste activități. Dar și pentru că sunt legat de oamenii din această activitate și îmi e greu să mă văd în altă barcă… Acum sunt aici și obiectivul principal e să implemetăm cu succes arbitrajul video în Liga 1 și Cupa României. Dar, orice început are și un sfârșit așa că nu exclud nicio posibilitate pentru viitor!

Ți s-a întâmplat să visezi noaptea că arbitrezi? Ți se mai întâmplă încă? 

Am visat de multe ori că sunt pe terenul de joc și că trebuie să sancționez disciplinar un jucător dar… nu am cartonașele la mine! Mă trezesc imediat și foarte transpirat! Sau mai visez că fluier începutul jocului, dar mingea nu este la centrul terenului!

“Era mai greu, dar aș arbitra tot în fotbalul în care am arbitrat!”

Care e prima senzație, organică, pe care o ai când vezi din postura ta profesională de azi un arbitru care greșește? Furie, dezamăgire, rușine, compasiune? 

Clar, nu e o senzație plăcută, nici nu are cum să fie. Pe termen scurt, impactul emoțional e foarte puternic. Ești influențat negativ de comentarii, de mesajele primite. Sincer, treci prin fiecare din stările pe care le-ai spus! Dar trebuie să rămâi calm, să iei măsurile necesare doar în urma analizei și pe baza concluziilor ei. Nu poți să premiezi când trebuie să penalizezi sau să răsplătești obediența în locul performanței! E foarte important să fii tu corect, transparent și predictibil în deciziile față de arbitri și nu numai. Doar așa le poți cere și lor să fie imparțiali, onești, echilibrați. 

Ai fi vrut să arbitrezi în fotbalul românesc de azi, comparativ cu cel în care ai activat? 

Poate că fotbalul din anii când arbitram eu era mai bun, poate că jucătorii aveau valoare mai mare. Erau mai multe echipe la vârful clasamentului, mai multe jocuri dificile. Dar era și reversul: intervențiile președinților de club, presiuni media care ne îngreunau activitatea. Azi, condițiile sunt mult mai prielnice pentru arbitraj, din punctul meu de vedere. Lucrurile s-au schimbat în bine la noi, înainte România era printre reperele pentru dificultatea acestei profesii! Azi e mai ușor să arbitrezi, dar eu prefer anii aceia. Poate că și din nostalgie. Sunt amintirile mele ca arbitru de atunci, legate de acei ani, cu bune dar și cu mai puțin bune.

Cum vezi apariția VAR în fotbal?

Jocurile, cel puțin la vârf, au devenit mai rapide. Jucătorii sunt mult mai bine pregătiți fizic și psihic. Toate activitățile conexe sunt din ce în ce mai devoltate și mai complexe. Așadar, era normal ca tehnologia să ajungă și în arbitraj. Așa cum este gândit să fie folosită, mi se pare un beneficiu major. Atât pentru fotbal, cât și pentru arbitri. Greșelile importante, clare și evidente să fie eliminate. Pasul următor, natural, este ca în România arbitrii să devină 100% profesioniști. Pentru că azi, deși nu sunt profesioniști, cerințele la care sunt supuși plus felul în care profesează sunt similare unor profesioniști. Mă refer la timpul dedicat, eforturi… 

Primele lacrimi în fotbal: Craiova Maxima, 1983

Ce sfaturi ai oferi unui tânăr arbitru exclusiv prin prisma experienței tale ca arbitru?

Îi apreciez foarte tare pe cei care aleg acest drum, pentru că arbitrajul e dificil. Și renunți la lucruri firești pentru cei tineri: sfârșitul de săptămână îl petreci pe teren și nu în cluburi sau cu prietenii în alte activități, reziști la toate presiunile și ispitele vârstei. Apoi, sunt atâtea abuzuri verbale pe care le înduri, atât de la suporteri, cât și de la cunoscuți. Iar recompensa materială nu e extraordinară. De aceea, le spun că trebuie să fie rezistenți la presiune încă de la început, pe lângă pasiunea pe care o au pentru fotbal. Le spun să aibă răbdare, să lase lucrurile să vină firesc. Arbitrajul e un maraton, nu o probă de sprint! Apoi, să rămână independenți indiferent ce se întâmplă și să ia decizia corectă indiferent de consecințe. Să nu uite niciodată lucurile de bază: de unde au plecat și că nu se pot opri din învățat.

Dar aceeași provocare, raportată exclusiv prin prisma anilor de management în arbitraj? 

Să nu se lase conduși de emoții sau influențat de discuțiile din exterior. Pentru că arbitrajul e subiectiv, pentru o decizie pot fi multe păreri diferite. Ulterior jocului, sunt atâtea comentarii și discuții, unele dezinteresate, altele nu…

Când te-a făcut fotbalul să plângi pentru prima oară și când s-a întâmplat ultima oară?

Prima dată, aveam 11 ani. Am plâns când Craiova nu a reușit să se califice în finala Cupei UEFA, când Benfica a eliminat Universitatea… Iar ultima oară, am lăcrimat anul trecut. Fiind observator la un joc pe Old Trafford, la Manchester United – AC Milan, după ce am stat de vorbă cu Sir Alex Ferguson și Paolo Maldini…

“La nașterea primului copil mi s-a derulat toată viața în câteva secunde”

Când și cum ți s-a deschis sufletul spre Ortodoxie? A fost vorba de o întâmplare, un moment, sau de o trecere treptată spre o viață în care acorzi timp, atenție, gânduri și inimă Ortodoxiei? 

Și pentru mine e interesant să văd acel moment din viața unui om, să știi. Cred că acel pas este cel mai important. Cel în care conștientizezi că nu ești doar trup, că ai și un suflet de care trebuie să ai mai multă grijă. În ce mă privește, cred că Dumnezeu m-a luat cu binișorul. Mi-a dăruit o familie minunată și deschiderea a început din momentul în care au apărut copiii. A fost acel declic, acel moment de reală introspecție. Am trăit o emoție foarte puternică la nașterea primului copil… mi-am văzut toată viața derulată în minte în doar câteva secunde. 

Și mai departe?

Am avut binecuvântarea ca lucrurile să se întâmple firesc și încet-încept să descopăr ce înseamnă de fapt Ortodoxia, după atâția ani în care am trăit cu înțelegere deformată a realității și cu o ancorare în superstiții. Cred că totul ține și de sinceritatea cu care omul se îndreaptă spre Dumnezeu. Chiar dacă nu cunoști și nu înțelegi prea multe poate de la începutul acestei căutări, dacă o faci cu sinceritate și ești deschis, ți se revelează frumusețea înțelegerii tot mai clare a acestui drum și al scopului final pentru viața noastră pământească.

Ai timp să citești cărți creștine? 

Citesc mai puțin decât ar trebui și mai sunt atâtea pe care trebuie să le învăț! Mă străduiesc să umplu acest gol pe cât se poate pentru că avem atâtea cărți, mai ales scrieri ale Sfinților Părinți, care sunt atât de luminătoare, cuprinzătoare și revelatoare pentru oricine vrea să înțeleagă care este rostul nostru și cum putem să-l îndeplinim în viața aceasta. 

Arbitrii, spovedania și ușile care ni se deschid

Când ai început să cauți preoții cu har din țara noastră?

Nu cred că am căutat foarte mult… Cred că Dumnezeu ne caută și bate la ușa inimii fiecăruia dintre noi. Dacă Îi deschidem, El ne deschide și celelalte uși de care avem nevoie în viața noastră. Nu putem lucra singuri la mântuirea noastră, avem nevoie de povățuitori iar Dumnezeu ni-i arată pe cei mai potriviți pentru noi pe măsura sincerității și dorinței noastre de a ne apropia de El.

Ai fi putut fi un arbitru mai bun dacă descoperirea vieții în credință ai fi venit mai devreme în viața ta?

Nu aș vrea să mă raportez la performanță când vorbim despre credință. Sunt lucruri separate, nu vreau să le amestecăm. În orice faci trebuie să fii, în primul rând, un om cu repere sănătoase. Atunci, automat, credința devine congruentă cu orice faci pentru că influențează felul în care tu te raportezi la tot ce se întâmplă. Ai o înțelegere mai clară și mai sănătoasă a lucrurilor și poți să reacționezi cu mai multă înțelepciune. Până la urmă, un profesionist foarte bun este un individ irosit dacă nu este și un om bun. Iar tot ce e bun vine numai de la Dumnezeu.

Un arbitru care nu se spovedește poate trăi împăcat cu propriile erori, având în vedere impactul lor public major, energiile negative pe care le atrage, și astfel poate fi mai departe un arbitru la fel de bun precum cel cu sufletul împăcat după spovedanie?

Codul secret care îți aduce produse GRATIS! Completează-l și tu!

Incredibil! Cum poate să arate Sandra Izbașa la 11 ani după ce s-a retras din...

Orice om cu o conștiință vie va trăi neîmpăcat cu greșelile pe care le face, voite sau nevoite. Deci și un arbitru, mai ales având în vedere presiunea psihică pe care o poate trăi în cazul unor erori. Spovedia este darul pe care îl avem, ca prin Taină să ne curățim de tot răul din viața noastră. Și, da!, viața este mai lină și mai plină de nădejde atunci când ai sufletul ușurat și împăcat, când te străduiești și mai conștient să câștigi în fiecare zi câte o mică sau mare bătălie cu tine însuți, cu răul din tine.