Credeam că România U 21 ediție 2019, va rupe norii. Mulți dintre tinerii de atunci rătăcesc prin fotbal, nu și-au găsit vadul. Probabil că s-au crezut prea buni
Sau poate că noi i-am făcut să creadă asta. Noi, cu entuziasmul nostru mocnit, care atunci, în vara lui 2019, își găsise în sfârșit destinatarul.
Dorul nostru de avea idoli întâlnise ascensiunea nemaipomenită a acelor copii și rezultase un dulceag sos de speranțe. Nimeni nu-și închipuia că Ionușț Radu nu va apăra buturile unei echipe de top, că George Pușcaș nu va fi golgeter absolut într-un campionat de primă mână. Nimeni nu-și imagina echipa națională fără 7-8 titulari din acea generație, aterizând la Otopeni având pe gențile de voiaj etichetele unor mari cluburi.
E limpede că acest text are drept punct de plecare monumentala gafă comisă de Ionuț Radu în minutul 95 al meciului pe care noua sa echipă, Cremonese, l-a pierdut cu 3-2 pe terenul Fiorentinei. Dacă Ionuț, la ultima fază, nu se prăbușea în poartă cu tot cu mingea pe care o prinsese, echipa sa s-ar fi întors cu un excelent 2-2 dintr-o deplasare extrem de grea. Sigur, ca portar se mai întâmplă să și greșești, chiar și la ultima fază, chiar și la scor egal. Iar clubul din Cremona a reacționat corporatist și tovărășește, prrin acel gen de discurs clasic, cu ”e unul dintre noi”, ”toți putem greși”, împreună câștigăm, împreună pierdem”. La fel reacționaseră și cei de la Inter la finalul sezonului trecut, când la una dintre puținele sale apariții, Ionuț gafase decisiv pentru pierderea titlului. Ca și Cremonese atunci, Inter a avut un discurs la fel de elegant, numai că a făcut totul ca românul să dispară urgent din lot.
Vă închipuiați că la doar trei ani de la acel entuziasm general mulți dintre componenții generației vor rătăci prin eșaloanele inferioare ale Europei, în căutarea identității fotbalistice? Unde e George Pușcaș? Dar Nedelcearu? Dar Pașcanu? Dar Florinel Coman? Dar Tudor Băluță? Iar faptul că Andrei Ivan Olaru și Cristi Manea, deși sunt oameni de bază ai echipelor lor, sunt tot în modestul campionat românesc, îi plasează cam în aceeași zonă, a neîmplinirilor. Dacă erau ceea ce anunțau să fie, plecau până acum spre alte zări.
Să zicem că Dennis Man ar trebui trecut pe lista cu plusuri, măcar pentru suma spectaculoasă (11,5 milioane de euro) a transferului său, dar și pentru că s-a dus direct în Serie A, Parma retrogradând abia după aceea și nu neapărat din vina lui. Tot la plusuri ar fi și Cicâldău, cu sumă de transfer tot mare și ajungând să evolueze cu Galata în faze superioare ale Cupelor Europene, inclusiv împotriva Barcelonei. Dar singurul plus veritabil e Ianis Hagi. În ciuda îndelungatei indisponibilități pe care o traversează acum, Ianis a mers la o echipă onbișnuită să câștige (mai ales pe pan intern, dar tot trofee sunt și acelea), să aibă an de an trasee lungi în Europa. Nu trebuie să fii neapărat la Real și la Barcelona, postura de om de bază la Rangers îți poate defini cariera drept una reușită.
Poate că băieții aceștia n-au reușit pentru că s-au crezut prea buni. Dacă la nivel de U21 îi bați pe Foden, Wan Bissaka sau Mount, înseamnă că-i vei învinge mereu, toată viața? Ei bine, uite că nu! Ei sunt titulari la Chelsea și la City, tu bâjbâi prin liga a doua italiană. Sau poate că de vină nu sunt doar ei, ci și noi, vrăjiți de tinerețea lor, dar și de discursurile acelea corporatist-patriotice, menite să ne ia ochii. I-am cocoțat pe un piedestal mult prea înalt, i-a luat amețeala, au căzut și acum se prăbușesc în poartă cu minge cu tot.