El Clasico minus 3 secunde

Viteza este factorul cel mai important în evoluția fotbalului.

Nu, nu s-a jucat la Guadalajara, în 1970, cu șapca pe cap, asta ca să luăm ca reper prima Cupă Mondială la care România s-a calificat după cel de-al doilea război mondial. Și nici la cele trei campionate mondiale din perioada interbelică, la care ai noștri au fost, nu se juca astfel. Doar marii portari ai vremii, Jean Lăpușneanu, în ediția primă, din Uruguay, în 1930, Wiliam Zombory, în cea din Italia, 1934, sau nefericiții Dumitru Pavlovici și Robert Sadowsky, care au apărat poarta în Franța, patru ani mai târziu, in partidele cu Cuba, să fi purtat un astfel de obiect vestimentar. Celebrii Ricardo Zamora sau Frantisek Planicka, un spaniol și un cehoslovac, jucau, într-adevăr, cu șapcă pe cap, erau cei mai buni goal-keeperi ai acelor ani, dar Giusseppe Meazza nu își făcea jocul astfel. Pentru el, mingea era totul.

Viteza, așadar…

Și da, mingea avea șiret. Și da, spectatorii veneau în tribune îmbrăcați la costum și cu pălărie, iar doamnele care îi însoțeau o făceau în rochii lungi și cu umbreluțe în mâini.

Desfășurare dramatică la Barcelona, după ce fotbaliștii l-au văzut pentru ultima dată pe medicul echipei.…

Tragerile la sorți pentru optimile UCL! Real Madrid, derby madrilen. Bayern Munchen și PSG, misiune…

România a jucat fotbal în anii în care timpul părea să aibă răbdare cu oamenii, cum spunea Preda, și o face și azi, când se pregătește să anunțe, deși nu vrea, 28 de ani, în varianta cea mai fericită, de când n-a mai călcat pe vreun teren de Cupă Mondială. Pentru nu îmi închipui că mai crede cineva în eventualitatea atât de puțin probabilă, vorba frumoaselor însoțitoare de bord, de a ne vedea calificați la Mondialul din Qatar din 2022. Așa că vor fi, în cazul fericit, 28 de ani, cum am zis, dacă vom merge la cel din Canada, Mexic și Statele Unite.

Viteza, așadar. Viteza cu care timpul fuge de noi, viteza cu ajutorul căreia ne predăm în fața destinului, dar, revenind pe pământ, să spunem că viteza de joc, viteza de execuție și, mai cu seamă, viteza de gândire în timpul meciului, iată factorii care au schimbat fotbalul de pe vremea în care mingea avea șiret și portarii șapcă pe cap și pînă azi, când avem salarii de 60 de milioane de euro la 20 de ani (asta e suma pe care o cere Mino Raiola pentru Erling Haaland!), ori de 500.000 de euro pe săptămână, cât are Messi la Barcelona.

Acesta e timpul mediu pentru a aduce pericolul la poarta adversă. Trei secunde!

Și, pentru că tot a venit vorba de Messi. Cel mai și cel mai, într-o lume a superlativelor absolute. Studii de specialitate spun că argentinianul are nevoie de doar trei secunde, din clipa în care intră în posesia balonului, și pînă când declanșează faza din care marchează el sau în care pune în situație de gol un coechipier. Acesta e timpul mediu pentru a aduce pericolul la poarta adversă. Trei secunde! De unde rezultă că atunci când iese din această ramă de timp și de tablou hiper-modernist, Messi nu mai e la fel de periculos. S-a văzut asta cel mai bine sâmbătă seara, în cel mai recent El Clasico, când Mendy și Nacho, dar și Casemiro, au blocat toate culoarele acestui geniu, lipsindu-l nu atât de minge, cât de timpul necesar gândirii cu luciditate a fazei. Timp pe care Benzema l-a avut, de pildă, pentru a putea gândi sprintul, ieșirea de sub marcajul larg, oricum, al lui Lenglet și Araujo, și de a relua cu călcâiul, (altfel nici nu se putea!)  marcând cel mai important și mai frumos gol al său în acest Clasic care împarte planeta în două mai rău ca Ecuatorul.

Codul secret care îți aduce produse GRATIS! Completează-l și tu!

Incredibil! Cum poate să arate Sandra Izbașa la 11 ani după ce s-a retras din...

Trei secunde, în cazul lui Messi. Secunde mai multe pentru alții. Dar secunde, clipe, reacții. Aici e fotbalul de azi, fotbalul mare. E adevărat, amintiri frumoase avem și noi, încă mai avem. Dar timpul nu mai are răbdare decât în cărțile lui Preda. Și poate că nici acolo, cine știe. Nu întâmplător, echipa care a obținut cea mai mare performanță a tuturor timpurilor din fotbalul românesc, în acea noapte de 7 mai de la Sevilla, din 1986, contra Barcelonei, ce destin!, era compusă din fotbaliști supranumiți “viteziștii”… Steaua avea asta! România avea timp. Noi aveam și, și.