Visul albastru

Pe Netflix a apărut, relativ de curând, filmul dedicat triumfului de la Euro 2020 al Italiei. Se numește “Visul albastru” și spune multe despre cum se construiește un succes, despre viața echipei care joacă în numele unei țări, dar cel mai mult vorbește despre oameni. Oameni care sunt multimilionari, oameni care sunt mai celebri decât actorii de la Cinecitta, oameni care au responsabilitate și rămân doar oameni. Doar despre asta e vorba acolo, când nu te poți despărți de emoții. Răspunzi până și pentru lacrimi, pentru zâmbete, pentru gluma de a te trage de șort cu Chiellini, pentru tot. Răspunzi!

România nu a adus un Mancini

Diferența dintre film și realitate nu există, filmul e un montaj de realități suprapuse, senzațiile și sentimentele sunt foarte sus, în timp ce baza e responsabilitatea. Să câștigi înseamnă să înțelegi în numele cui joci. Fără să vreau, în timp ce imaginile din vestiarul lui Mancini continuau să dezlipească visul de acolo și să-l miște spre teren, m-am pomenit judecând echipa noastră națională. Prin tot ceea ce vedeam la ceilalți.
România nu a adus un Mancini, deși are câțiva antrenori în datele lui, nu fixează o tangență cu realitatea și nicio performanță, de ani mulți.

România nu mai are o proiecție de performanță

România și cosmetica dușmanului

8 iunie 1922, la Belgrad. Povestea

În condițiile în care la noi performanță echivalează, ca sens, cu simpla prezență. În cazul României, a face performanță înseamnă a fi prezentă la un turneu final, care o fi el. La Mondiale nu mergem  de 28 de ani, cel puțin, în cazul fericit în care ne calificăm cu prima ocazie, la Cupa Mondială din 2026. La Euro, în 2024, se vor fi făcut opt ani, iarăși socotind că ne vom califica la prima încercare de azi încolo.
Visul albastru se duce foarte sus și, uneori, ajunge foarte sus. Visul roșu, galben și albastru, nu. Una că a devenit coșmar, apoi, doi la mână, nu are cine să-l mai viseze.

România nu mai are o proiecție de performanță, și am stabilit ce înseamnă pentru noi asta, de la Euro 2000, ultimul joc al lui Hagi. Atunci am vrut și-am reușit să depășim faza grupelor, am învins Anglia, am fost egali cu Germania și ne-am bătut, la modul propriu, de la egal la egal chiar, cu Italia, viitoarea finalistă. Germania, Anglia, Portugalia fuseseră adversarele din grupă, la Turneul final. Opt ani am ratat tot ce se putea rata, dar, după opt ani, Pițurcă ne-a dus la Euro iar, că tot el ne calificase și în anul 2000. În 2008 am fost în grupa cea mai grea, aproape imposibil de imaginat. Cu campioana mondială en-titre, Italia, cu vicecampioana mondială, Franța și cu Olanda. Remize cu primele două, “squadra azzura” scăpând de înfrângere grație lui Buffon, care i-a apărat un penalty lui Mutu. Și ce supărați am fost în vara aceea, ultima vară în care am contat.

Modelul din visul albastru a existat și la noi

Și iar ratăm 2010, 2012, 2014, Mondiale și Europene, și tot Pițurcă, practic, reușește și cea de-a treia calificare la Euro din acest timp al iluziilor pierdute, în 2016, deși Puiu Iordănescu are acolo ultimul cuvânt. Și gata.

Vreau să spun că modelul din visul albastru a existat și la noi. Mircea Lucescu, Emerich Jenei, Anghel Iordănescu și Victor Pițurcă au fost cei care, din 1983 și până în 2015, au obținut calificări. Doar nume mari. Bratislava, 30 noiembrie 1983 a fost prima zi din restul zilelor noastre.
În 1989, pe 15 noiembrie a fost Danemarca, în Ghencea. În 1993, Cardiff, 17 noiembrie.

Aproape că toate aceste începuturi de drum nici nu mai contează azi, când căutăm un selecționer fără să fi înțeles dacă nu destinul, măcar mecanismul de funcționare a vieții.

Uitați-vă cum se termină producția italienilor de pe Netflix!

Acolo nu e un capăt de drum, în niciun caz. Acolo e o continuare. Nu întâmplător, pe tot parcursul acestui lung și peste tot răspândit Euro 2020, și Bonucci și Chiellini, cu toți ai lor, cântă “Notti magiche”, imnul Cupei Mondiale de la ei de acasă, din ‘90. Nu e ciudat că îl cântă, din moment ce cvadrupla campioană a lumii, atunci a ratat titlul? Nu, nu e.
În refrenul Giannei Nannini și al lui Eduardo Bennato era ascunsă povestea și băieții lui Mancini au știut asta. Succesul stă și așteaptă în cele mai surprinzătoare detalii, confirmând vorba lui Adrian Păunescu, cum că esența e snop de amănunte.

Uitați-vă la film!

Închei. Uitați-vă la film! Încercați să credeți că, din moment ce, totuși, nu e Hagi, poate fi alt fuoriclasse. (Nu pot ieși deloc din termenii italienilor!). Cu charismă, trecut de uriaș fotbalist și de om care și-a “dat-o” parte în parte cu viața și cu fotbalul, în aceeași măsură. Uneori, a pierdut. De cele mai multe ori, dimpotrivă, a reușit.

Mă gândesc la fostul selecționer de la U -21, care ne-a calificat la Euro din primăvară. La egalul lui Hagi într-un clasament care contează. La cele 100 de goluri din Serie A. Adrian Mutu, da. De fapt, de ce nu? Are povestea și stilul. Poate are și destinul.

Codul secret care îți aduce produse GRATIS! Completează-l și tu!

Incredibil! Cum poate să arate Sandra Izbașa la 11 ani după ce s-a retras din...

Notti magiche
Inseguendo un gol…