Hagi și realismul magic

Acum exact douăzeci de ani, România credea și exista. În octombrie 2001, fotbalul românesc era călare pe Europa și se plictisea numărând turneele finale la care participa calificându-se cu eleganță, cu stil și, ce era cel mai important, cu puține emoții. Mondialele din 1990, din 1994 și din 1998, cu ieșiri din grupă de fiecare dată, ne aveau între echipele răsfățate, la Euro 1996 și la Euro 2000 ne prezentam râzând, învingeam URSS, Argentina, Columbia, Anglia și Statele Unite, iar în preliminarii ne distram cu Polonia, Danemarca sau Irlanda. Peste doar câteva zile urma să jucăm dubla de baraj în care eram favoriți indiscutabili cu Slovenia, și să mergem, altfel nici nu se putea, la cel de-al patrulea Mondial consecutiv, ca o mare echipă continentală ce eram.

Nu ne calificasem direct din cauza unei foarte proaste trageri la sorți, care ne aruncase în grupă cu Italia, vicecampioană europeană en-titre și, cu aproape același lot, campioană mondială peste cinci ani, la Berlin.

Bölöni pleacă la Sporting Lisabona la sfârșitul preliminariilor, unde va cuceri imediat titlul și îl va lansa pe Cristiano Ronaldo, iar în locul lui vine ca selecționer Gică Hagi. Cea mai potrivită mutare, în opinia mea și a unei imense majorități, suporteri, presă, oficiali. Toate, dar absolut toate marile performanțe despre care am vorbit, fiind în foarte bună măsură, grație lui. Cu toții știam că, de mai bine de un deceniu, Gică Hagi era conducătorul de fapt și de drept, din teren și din afara lui, al celei mai bune selecționate a României din toate vremurile. O sumă uriașă de ratări, adăugate unui arbitraj înfiorător împotriva noastră face ca Slovenia, după 2-1 și 1-1, să meargă, total nedrept, la Cupa Mondială din Japonia și Coreea de Sud, iar România să înceapă să oscileze pe un grafic întins, iată, pe două decenii, până spre (aproape) dispariția oricăror obiective ori orgolii adevărate.

20 de ani. Începuți, după cumplit de injusta eliminare în fața Sloveniei, cu două mari, foarte mari speranțe pentru noi, Chivu și Mutu. La despărțirea de Generație nu rămâneam singuri.

Chivu, inspirat la schimbare și tranșant la flash, după remiza Parma – Torino 2-2: ”Putem…

Adi Mutu, prima victorie după șase meciuri, pe banca Petrolului. Prahovenii s-au impus în duelul…

Avusesem cinci nume uriașe care ținuseră România un deceniu sus: Dan Petrescu, Belodedici, Gică Popescu, Lupescu, Răducioiu. Ba, chiar șase, dacă îl adăugăm pe Dorinel Munteanu, care însă continua cursa. Și pe Adrian Ilie, șapte.

Fuoriclasse. Despre ei vorbim. Ce ne aștepta, însă, fără zeii noștri? Spre ce ne îndreptam? Unde mergem, noi, mă, Niculae?

În lipsa lui Moromete, se întorcea Anghel Iordănescu. Iar în loc de Gică Hagi și Gică Popescu credeam în Cristi Chivu și Adrian Mutu. Era o continuare la același nivel?

Era, trebuia să fie. Cristi, la 20 de ani, fiind deja liderul și căpitanul unui mare club, Ajax Amsterdam. Adi, la 22 de ani, avea cel mai puternic campionat din lume, Serie A, la vremea aceea, la picioare. Vedetă la Inter, Verona și, mai ales, Parma, Adi avea să semneze curând cu Chelsea, așa cum Cristi avea să ajungă în aceeași Serie A, la Roma și apoi la Inter Milano. Era comparabil traseul lor cu cel al celor doi Gică? Era.

România, însă, nu. Din mai multe motive. Dintre ei doi, cei cu adevărat foarte mari, doar Chivu a învățat să cunoască prețul succesului până la capăt. Iar România, care-i avusese pe amândoi la Euro, camarazi de arme cu Gică Hagi, nu merge, cu ei, decât la Euro 2008, pe mâna și priceperea lui Victor Pițurcă, atât cât a fost. Deja, acum 5 ani, la ultimul turneu final la care am reușit să ajungem, Europeanul din Franța, nici unul nu mai îmbrăca, de destulă vreme, tricoul tricolor. Iar antrenorul, Anghel Iordănescu, era același, dar nu mai era același, dacă mă înțelegeți. Nimeni nu se mai situa pe poziția proprie. Cu toții credeam că suntem ceea ce am fost și ne-am trezit brusc că nu mai e așa când ne-a învins Albania, gol Sadiku. Ce nume! Ce destin!

Azi, 11 octombrie 2021, poate fi încă o fărâmă de soartă bună care să ne ajute, în amintirea a ceva ce părea etern: Hagi. Ianis este însă versiunea 2.0, cea mai bună continuare a celei mai frumoase povești de fotbal care a fost scrisă, chiar de eroii ei, unul dintre ei, cel mai mare și mai bun, lăsând-o moștenire. Golul din poarta Germaniei, apărată de uriașul Ter Stegen, pe principiul “craci” cu dreptul lui Rudiger și șut cu stângul, á la Romario, în plasă, a fost o probă că se poate. Realismul-magic al școlii sud-americane de literatură ne-a dat un concept artistic și, prin Marquez, o sută de ani de singurătate. Golul lui Ianis poate fi semnul destinului că, în cazul acestei țări, a noastre, douăzeci ar fi, totuși, de ajuns.

Hai, Ianis, hai băieți! Armenia, acum, e Țara Galilor de altădată. Știu, ne așteaptă și Islanda după colț, ba chiar și două baraje, via Liechtenstein. Așa, și? Din moment ce Hagi înseamnă că avem trecut și prezent, nu e evident că avem și Viitorul?

Realism magic? Cred că doar realism. Magia abia de acum înainte urmează să fie cum a fost, ba chiar mai mult decât atât!

Codul secret care îți aduce produse GRATIS! Completează-l și tu!

Incredibil! Cum poate să arate Sandra Izbașa la 11 ani după ce s-a retras din...