Știu, suntem admiratorii tatălui său și nu reușim să înțelegem că nu e ca el. Pentru că noi credem că e. Știm, cei care mai suntem câțiva, o mână de oameni, cât o lume, că Ianis Hagi e unul dintre cei mai talentați jucători europeni din acești ani, și nu doar fiul unui tată genial pe teren și impresionant în afara lui.
Dar sentința care plutește undeva, în țara lor și a noastră, deasupra logicii, fără drept la recurs, e alta: Ianis mai are mult pînă departe.
Oare? Pentru că noi, sectanții, noi, visătorii, noi, concurenții la zidul iluziilor dărâmate de alții, spunem că Ianis Hagi e deja departe. Și iată de ce.
În primul rând și fără a avea nevoie de niciun alt argument: Ianis e un foarte mare talent. Nu trebuie nicio demonstrație aici, oamenii astfel înțeleg talentul născut, prin felul în care lovește mingea Ianis Hagi, prin felul în care driblează, prin modul în care execută loviturile libere, prin tot ceea ce înseamnă pasele lui. A intrat sâmbătă, pe 2 ianuarie, la pauză, în Old Firm, cel mai vechi derby din istoria fotbalului și a schimbat ritmul și fața meciului. Nu, nu a marcat, și nici nu a dat centrarea care a cauzat autogolul celor de la Celtic. În schimb, a făcut mai mult decât atât: a învârtit roata meciului!
Iar dacă senzația de dinam care se desface în folosul jucătorilor echipați în aceleași culori ca el, dând energie și scântei, nu e de ajuns, iată atunci cifrele acestui fotbalist de 22 de ani, numărul 7 la Glasgow Rangers, echipă cu care, peste câteva săptâmâni, va cuceri titlul de campion al Scoției.(De unde și torțele aprinse în noapte de fanii lui Rangers, de unde cuvintele acelorași fani despre Gerard sau Ianis, de unde și comentariile TV ale fostelor mari nume din Regatul Unit).
Deci, cifre, alături de senzații și emoții. În clasamentul celor mai buni pasatori decisivi sub 23 de ani din Europa în anul 2020, Ianis este clasat pe poziția a 5-a, la egalitate cu Angelino (spaniol, joacă la Leipzig, locul 2 în Bundesliga), cu Kay Havertz (german, Bayer Leverkusen și Chelsea),și Galeno (brazilian, Braga), toți cu câte 12 astfel de pase. Pe poziția a patra sunt Marcus Rashford (englez, Manchester United), și M. Diaby, (francez, Bayer Leverkusen), cu câte 13 assist-uri. Pe locul 3 e Jadon Sancho (englez, Borussia Dortmund) cu 15, al doilea e Kylian Mbappe ( francez, PSG),cu 19 pase, iar cel mai bun la acest capitol se numește Szoboszlai Dominik ( maghiar, RB Salzburg) cu 23 de pase decisive.
Sub performanța atinsă de Ianis sunt fotbaliști ca Oyarzabal (spaniol, Real Sociedad), Marcus Thuram ( francez, Borussia Monchengladbach) sau Lassina Traore ( Burkina Faso și Ajax Amsterdam), fiecare cu 11 assisturi.
Acolo și aici se află Ianis Hagi, căpitanul echipei naționale de tineret, cu care în primăvară va merge la al doilea turneu final consecutiv, după cel de senzație din Italia din 2019. Iar la vară la Olimpiada de la Tokio.
Și încă un lucru: pînă la vârsta lui, tatăl său, cel care avea să ajungă cel mai mare al tuturor timpurilor, jucase câteva minute ( 14 cu Spania și 45 cu R.F. Germania), la turneul final Euro 1984 și marcase, din lovitură liberă golul care avea să aducă Stelei Supercupa Europei. În ambele competiții de gală fusese adus de jocul lui genial, desigur, dar în esență de valoarea colosală a celor mai bune echipe de club din istoria fotbalului românesc: Craiova Maxima, care oferea 10(zece!) jucători în campania pentru Franța ‘84 și Steaua care câștigase fără Gică dreptul de a juca la Monte Carlo contra lui Blohin și Lobanovski.
Așa a fost destinul celui mai mare!
Dar destinul lui Ianis care este, cum ar putea fi?
La 20 de ani Gică rata, cu banderola pe mână, Mondialul din Mexic. La 23, lider al naționalei, rata calificarea la Euro ‘88. Prima oară îl oprea Irlanda de Nord, apoi România lui pierdea calificarea în fața Spaniei. Ceea ce avea să urmeze,timp de mai bine de un deceniu, după acel 1988 ratat, avea să fie pentru Hagi și pentru tot fotbalul nostru, purtat de geniul lui, cel mai frumos roman de dragoste și victorii din istorie.
Un pic de răbdare, atât vreau să spun, cu acest tânăr atins de aripa destinului încă de la naștere.
Ianis poartă, într-un fel, povara nu a numelui, ci a ciudatului experiment cunoscut în fizica superioară drept “ discul lui Newton”. Marele Isaac a demonstrat că, în repaos, un disc poate purta toate culorile primare și complementare din spectru. Dar dacă pui să fie învârtit acest disc colorat, acesta devine alb. Sec.
Deci, care e adevărul? E alb? Sau e multicolor!?
Eu cred că lăsat în pace să se dezvolte, să arate ce poate și cât, Ianis va oferi fotbalului nostru cel puțin tot atâta culoare cât numele pe care îl poartă pe spate și în destin. Steven Gerard, compatriot cu uriașul fizician, nu întâmplător lasă discul să se miște încet. Pentru că e sigur. Și pentru că știe.