Dimineața neagră din viața lui Hagi. „Totul a durat câteva secunde, dar a părut o veşnicie”

Gheorghe Hagi rămâne una dintre personalitățile din România despre care mereu afli câte ceva nou. Iar fiecare eveniment din viața „Regelui” va fi despicat și analizat de microbiști.

În cartea „Hagi”, scrisă de Grigore Cartianu, unul dintre cele mai importante episoade din viața lui Gheorghe Hagi a fost ignorat. Este vorba de un moment de cumpănă pe care antrenorul Farului l-a avut în 1993.

Hagi a făcut accident cu 6 km înainte de casă

Când juca la Brescia, Hagi a fost la un pas de o tragedie din cauza unui accident auto. Jurnalistul Grigore Cartianu a oferit detalii în singura carte complexă dedicată vieții celui mai mare jucător român din toate timpurile.

“Hagi zboară spre Bucureşti, iar marţi dimineaţa urcă în maşina lui Darius, un Mitsubishi, pentru a ajunge la Constanţa. N-avea de unde să ştie că se afla în faţa unei cumpene a vieţii. …

Darius e la volan, Gică pe bancheta din spate. Bolidul goneşte cu 70 de kilometri la oră. În alte condiţii, Darius apăsa zdravăn pedala de acceleraţie, depăşea lejer suta, dar aşa, pe o şosea alunecoasă, o lasă mai moale. Darius e un şofer de nota 10, cunoaşte maşinile ca nimeni altul.

Urziceni… Slobozia… Feteşti… podul de la Cernavodă… Medgidia… Castelu… Basarabi… Se apropie Constanța

Mai sunt vreo 6 kilometri. Gică abia aşteaptă să ajungă acasă, să-şi vadă părinții. Indiferent că vine de la București, de la Brescia sau de la Madrid, mereu e nerăbdător să intre pe poarta casei de pe strada Rândunelelor…

Şoseaua despică în două satul Valu lui Traian. E un fel de poartă a Constanței. Ai ajuns aici, mai e puţin şi se văd blocurile. Se face o curbă uşoară, pe care Darius o ştie cu ochii închişi. A făcut drumul ăsta de sute de ori. Trage de volan, dar simte că roţile nu-l mai ascultă. Au prins o pojghiţă de gheaţă”, notează Grigore Cartianu.

Trăiri intense în clipele de coșmar de la Constanța

Momentele au fost cumplite pentru „Rege” și prietenul său. Amândoi au trecut prin clipe în care au gestionat momentele așa cum au putut. Până la urmă, după ce s-au asigurat că sunt bine, Gică Hagi a ajuns acasă cu „ocazia”.

Maşina pivotează nefiresc, trecând pe celălalt sens. Gică apucă să întrebe, îngrozit: „Ce faci?” Se ghemuieşte, instinctiv, cu mâinile încleştate pe scaun. Darius e transpirat tot. Trage de volan spre dreapta cât poate de tare, apasă frâna… apoi nu mai ştie nimic… Gică simte că zboară prin aer… izbeşte uşa cu corpul… se loveşte cu capul de plafon…

Doamne… Apoi se face linişte. Totul a durat câteva secunde, dar lui Gică i s-a părut o veşnicie. Îşi trece mâna peste faţă, pentru a se convinge că trăieşte. Trăieşte! Aude vocea lui Darius: „Gică!” Nu are forţa să-i răspundă. Încă o dată: „Gică!” „Sunt aici”, îngaimă în cele din urmă. Întinde mâna, pentru a i-o întâlni pe cea a lui Darius. Cei doi încep să se limpezească: nu stau ei pe scaune, ci scaunele sunt deasupra lor. Înseamnă că s-au răsturnat… Maşina e cu roţile în sus. Uşile s-or deschide? Doamne… cam greu, dar se deschid! Gică se târăşte afară, Darius după el.

Se ridică în picioare, iar picioarele îi ţin. Înseamnă că nu s-a rupt nimic. Doar câteva zgârieturi… La un pas de ei, maşina stă, hidos, cu roţile spre cer. O roată chiar se mai învârteşte, în gol…

Mai trece un timp până ce Gică se hotărăşte: el va merge la Constanţa, după ajutoare, iar Darius va rămâne acolo, lângă Mitsubishi. Cei doi ies la marginea şoselei.

Se apropie o Dacie. Gică face cu mâna. Dacia opreşte. „Mă luaţi, vă rog, până la Constanţa?” „Poftiţi”, răspunde şoferul. Apasă acceleraţia, apoi îşi ia inima în dinţi: „Nu sunteţi fotbalistul Hagi?” „Ba da, eu sunt…”.

A doua zi, Gică era în avionul de Milano, pentru a prinde antrenamentul de după-amiază al Bresciei. Dar mintea îi era răvăşită de gândul că marţi, 16 februarie 1993, la 28 de ani şi 11 zile, şi-a văzut moartea cu ochii”