Când citești că pe noul ”enfant prodige” nu l-a convocat nimeni, niciodată, la vreo reprezentativă de juniori a României, înțelegi că în același fel cad victime ignoranței alți Popești, Ionești, alți tineri care ar merita cu totul altceva.
Pe 11 octombrie 1995, într-o miercuri pe la prânz, toată lumea se pregătea pentru marele meci România-Franța din preliminariile pentru Euro 96. Aveam să pierdem cu 3-1, dar nu asta e ideea principală.
Cu o zi înainte, marți, ”tineretul”, adică România U21, ratase calificarea, făcând doar 0-0 cu Franța, pe Cotroceni. Cel mai bun de la francezi, Makelele, care juca mijlocaș dreapta la Nantes. Da, marele Claude Makelele, viitorul megastar al lui Real Madrid!
Apoi, în acel prânz de miercure blândă de toamnă, câteva zeci de ”nebuni”, împătimiți fără leac ai fotbalului, s-au adunat pe stadionul Dinamo. România-Franța, juniori, meci amical. Ne-au bătut de ne-a sunat apa în cap, 4-1, două dintre golurile ”cocoșilor” fiind marcate de un atacant longilin, agil, tehnic și foarte rapid. Numele lui poate vă spune ceva: THIERRY HENRY. Împlinise de curând 18 ani, exact cât are Octavian Popescu acum. Își făcea loc încet-încet în trupa lui AS Monaco, antrenată de marele Tigana, dar era greu să te impui într-o formulă unde responsabili cu atacul erau Ikpeba, Trezeguet, Sonny Anderson, asistați un pic mai din spate de imensul Enzo Scifo. În celelalte compartimente monegasce mai trudeau Fabien Barthez, Lilian Thuram, Eric Di Meco, Claude Puel, Emmanuel Petit. Ați auzit de ei, nu-i așa?
Ce-a făcut tânărul Thierry în acel prânz de toamnă cu biata noastră apărare, e greu de descris în cuvinte. I-a dat cap în cap, i-a driblat, a depășit fundașii laterali prin sprinturi pe exterior, pe pista de atletism. Pot depune mărturie despre acea zi Mihai Tararache sau Daniel Pancu, numele cele mai cunoscute pe care antrenorul nostru, Lajos Sătmăreanu, le-a trimis atunci pe teren.
Fotbalul francez filtra, prin imensa sa masă de selecție, și-l scotea la iveală pe Thierry Henry, care avea să joace apoi de 123 de ori în prima reprezentativă, timp de 13 ani, să devină campion mondial în 1998 și campion european în 200, să îmbrace tricourile lui Juventus, Arsenal (care acum două decenii ”tunarii” însemnau mult mai mult decât azi) , Barcelona, și să dea aproape 500 de goluri în campionatele din Franța, Italia, Anglia și Spania, adică în cele mai tari competiții din lume.
Fotbalul românesc nu-l vede pe Octavian Popescu până când acesta nu năvălește (acesta e termenul corect!) în prima ligă și nu se impune de-o manieră categorică într-un tricou pretențios cum e cel al FCSB-ului!
Pe vremuri, cam în același vremuri în care Henry lua ochii pe stadionul Dinamo, fotbalul nostru mai ignora, la nivel de echipe reprezentative de juniori, doi mari fotbaliști.
Adrian Ilie debuta la 18 ani în prima divizie pentru Electroputere, în 1992, și era convocat imediat de Ion Moldovan la reprezentativa de tineret. Didi Prodan, în același an, 1992, venea la Steaua din Divizia B, de la Olimpia Satu Mare și era selecționat pe loc de același Ion Moldovan în aceeași reprezentativă U 21. La juniori nu-i văzuse nimeni, nici pe ”Cobra, nici pe ”Tătuca”. Primul a jucat finală de Champions League cu Valencia, al doilea a îmbrăcat tricoul lui Atletico Madrid.
Revenind în zilele noastre, se pun două întrebări esențiale.
Prima, câți Popești, Ionești și alte nume de familie mai mult sau mai puțin comune s-or mai pierde prin coclaurile fotbalului nostru?
A doua, dacă mâine se fac convocările la loturi, unde va fi chemat Octavian Popescu? La juniorii lui de 18 ani, unde a fost ignorat? La U21 al lui Mutu? Sau la prima reprezentativă? Ultima variantă ar fi cea mai potrivită. Dacă Octavian tot a ars etapele, atunci să le ardă de tot.
Hai România!