Cupa Mondială s-a ținut de mai multe ori ”unde nu trebuie”

Aproape un secol de compromisuri, în numele diverselor interese. Cu cât trec anii, cu atât alegerile FIFA sunt tot mai ciudate

Până zilele trecute ne enerva doar că Mondialul va avea loc în această perioadăatipică  a anului și că s-au dat peste cap campionatele interne și celelalte competiții, în frunte cu Liga Campionilor. Apoi a început să ne enerveze că președintele FIFA, în loc ”s-o lase așa cum a căzut” și să împartă banii cu organizatorii qatarezi, îi acuză pe ipocrizie pe toți cei care nu sunt de acord cu el, fiind limpede că ipocritul numărul unu al planetei e în aceste zile tocmai Gianni Infantino.

Ofrandă pentru gazde

Acum, după ce-am văzut cu toții meciul de deschidere, Qatar-Ecuador 0-2, culpele ”de căpătâi” ale acestui WC 2022 nu mai par nici ipocrizia, nici interzicerea berii, nici celelalte inconveniente, ci faptul că statutul de țară-gazdă i-a permis Qatarului să-și înscrie în competiție echipa națională, una din cale-afară de modestă, care în mod normal nu s-ar fi calificat niciodată la un Turneu Final. Acesta e marele paradox: campioana mondială precedentă dispută preliminarii, în vreme ce țara gazdă e răsplătită cu participarea din oficiu!

Puține alegeri normale

Dar în decursul istoriei, atribuirea organizării CM s-a bazat mai mereu pe compromisuri, de multe ori țara gazdă fiind aleasă pe criterii măcar stranii. În rândul alegerilor normale putem înscrie edițiile din 1930, Uruguay (ei au fost singurii care s-au oferit), 1938, Franța, apoi, după Război, 1950, Brazilia (dragoste mare pentru fotbal, deși condițiile economice erau dificile), 1954 și 1958, Elveția și Suedia (țări mai puțin afectate de cel de-al doilea Război Mondial), 1966, Anglia (în sfârșit, fotbalul ajungea ”at home”), apoi edițiile găzduite în Europa în 1974, (RFG), 1982, (Spania), 1990, (Italia) 1998 (Franța), Germania unită (2006), adică națiuni puternic dezvoltate, fotbal de bun nivel, infrastructură excelentă. Cu indulgență adăugăm pe lista plusurilor și ediția din 1994, SUA, deși atunci reprezentativa americană, calificată din oficiu, avea un nivel destul de modest, ”Unchiul Sam” neposedând la vremea aceea nici măcar un campionat intern de ”soccer”. În rest, la toate celelalte, au fost ceva probleme. Să le luăm pe rând:

Lunga serie de compromisuri

În 1934, Italia era deja sub dictatura lui Mussolini, se defila în cămașă neagră pe stradă.

În 1962, Chile era o țară extrem de săracă, care a trecut și printr-un devastator seism cu doi ani mai înainte de Mundal, în 1960, și în mod normal avea alte probleme deât să organizeze o asemenea competiție

În 1970 Mexicul se plângea de corupție, sărăcie, malnutriție și analfabetism, dar defila mândră ca gazdă, în plus, majoritatea arenelor erau la o altitudine de peste 1500 de metri. Peste alți 16 ani, Mexicul a fost din nou gazdă, pentru că pe Columbia, desemnată inițial (nici ea cea mai inspirată alegere) au cam ”lăsat-o bașii” când a auzit că de data asta era vorba de 24 de participante, nu de 16. Chiar dacă problemele economice ale Mexicului se mai rezolvaseră, capitala Ciudad de Mexicpo tot la peste 2.000 de metri altitudine rămăsese.

În 1978 Argentina se afla sub talpa cizmei unei dure dictaturi militare, a generalului Videla, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care marele Johann Crutff a decis să nu onoreze competiția.

În 2002, pe lângă faptul că Mondialul a fost dus în Coreea în plin muson, tupeul gazdelor de a-și transporta până în semifinale, în urma unor arbitraje scandaloase, destul de modesta echipă națională, a enervat pe toată lumea.

În 2010, prin plasarea competiției în Africa de Sud, s-a făcut o concesie ”continentului negru” în virtutea globalizării și a universalității. 

În 2014, Brazilia era măcinată de corupție, iar doamna președintă Delma Rouseff, vizată de sute de acuzații, se poza de gât cu șefii FIFA.

În căutarea ”lumii ideale”

După cum se vede, aproape întotdeauna atribuirea orgnizării CM a fost un fel de târg din care FIFA și-a atras toate avantajele posibile. Așa stând lucrurile, n-avem decât ”să ne bucurăm de fotbal” și, dacă putem, să ignorăm reprezentativa Qatarului, care dacă ar fi translatată în fotbalul românesc, probabil că ar avea mari probleme să se salveze de la retrogradare din playout-ul ligii secunde. Și să ne resemnăm că lumeea aceea ideală, la care visăm cu toții, de fapt nu există. Nicăieri, nici în fotbal, nici în afara lui.