Sunt peste 40 de ani de când în Liga 1 ( Divizia A, dacă vreți…), nu s-a mai întâmplat ca titlul să se dispute între patru echipe, teoretic cu aceleași șanse, practic la fel de valoroase. De atunci, din 1978, când Steaua, Sportul Studențesc, FC Argeș și Poli Timișoara au dus o luptă crâncenă, sfârșită în ultima clipă, și pînă în 2017, când Viitorul uriașului Hagi a câștigat titlul în fața FCSB și a lui Dinamo în chiar cele din urmă 90 de minute ale campionatului, totul a fost un pas în doi.
Dinamo-FC Argeș, Steaua-Craiova, Dinamo-Craiova, dar, mai cu seamă, Steaua-Dinamo. Și mă opresc la vremurile rele și ciudate de dinainte de Revoluție, când nu era suficient să ai cea mai bună echipă, mai trebuia ceva. Ori Securitatea, ori Armata de partea ta, ori pe Valentin Ceaușescu, ori, ori, ori…
În sezonul 1982-1983, cel în care, în Cupa UEFA, Universitatea Craiova devine Maxima, prima echipă din România calificată într-o semifinală de competiție europeană, titlul îl ia Dinamo. Dinamo îl luase și cu un an înainte. Tot Dinamo avea să-l obțină și anul următor. Craiova, care dădea și vreo șapte-opt titulari la echipa națională (Lung, Negrilă, Ștefănescu, Ungureanu, Țicleanu, Balaci, Geolgău, Cămătaru, ba chiar și Cârțu și Irimescu, hai să fie zece!), nu reușea să devină campioană.
Pentru că nu se putea. E adevărat, Dinamo era și ea la cea mai bună generație din toate timpurile. E adevărat, dar nu totul era adevărat în anii de atunci, în care umblam având atârnată pe umărul stâng o geantă în alb și albastru, inscripționată Air France. Prin Cișmigiu, pe la Lazăr unde eram la liceu, ori prin Regie sau pe Ștefan cel Mare…
Naționala Maxima mergea la Euro, unde erau la concurs scoase doar șapte locuri, nu 30 ca azi.
Briegel, Brehme, Tigana, Tresor, Giresse, Antognoni, Graziani pierdeau calificări în fața Craiovei, dar obstacole ca Mustățea sau Necșulescu erau infinit mai greu de trecut.
Revin la lupta pentru titlu de azi. FCSB pare cea mai bună, mai stilată în joc și mai seducătoare. CFR e campioana ultimilor trei ani, e o echipă cu adevărat europeană, egala deținătoarei Europa League, FC Sevilla, în chiar Europa League.
Universitatea Craiova e capabilă să cucerească acest titlu, cu condiția necesară și, in cazul ei, absolut suficientă de a crede în primul rând ea că poate. Ea, echipa.
Dar dacă nu sunt trei, ci patru care atacă pe acest drum? În fond, istoria literaturii universale a oferit o ilustră operă în care a ascuns pe sute de file o poveste un pic ciudată: cei trei muschetari ai lui Dumas-tatăl erau, de fapt, patru: Athos, Porthos, Aramis și d’ Artagnan.
Și dacă Sepsi are puterea să se bată cu cele trei la titlu? Are o stabilitate financiară de invidiat, are un antrenor foarte bun, cel mai experimentat din acest grup, are lot, dar, mai ales, are o bancă de rezerve cum celelalte nu prea au. De drum lung. Finalista Cupei așteaptă să joace pe un stadion nou, are resurse, are bani. Are, este, știe, poate!
Uitați-vă la clasament: indiferent de cum se vor termina meciurile sfârșitului de an, în care Athos se luptă cu Porthos, iar Aramis cu d’ Artagnan, totul se joacă! Adăugați încă o jumătate de campionat, împărțiți apoi punctele la doi și hai să vedem ce se va întâmpla în play-off!
Într-o peliculă grandioasă, eroul câștigă un concurs de cultură generală, devenind miliardar, în noaptea în care ghicește cum îl chema pe cel de-al treilea muschetar. E destinul, zice regizorul, nu e norocul!
Oare cum îl va chema pe primul, la sfârșitul primăverii ce va veni? Pentru că și în cazul lui va fi destin. Și poate un pic de noroc!