După Mexic 70, când „Mopsul” le-a scanat coloana cu glezna lui fină, englezii ar fi dat fabrici pentru fenta lui Dumitrache. Apoi, în 98, la ultima noastră victorie la un turneu final mondial, i-am bătut pe englezi prin golurile lui Viorel Moldovan și Dan Petrescu. Ambii jucau în Premier League și numele „Bursucului” era cântat, cu ecou dulce, de corul de pe Stamford Bridge. În 2000, Ionel Ganea ne-a adus o nouă victorie și, de atunci, „Perfidul Albion” parcă ne-a luat o frică eternă.
Azi, ai lor joacă pe la City sau United, sunt calificați peste tot și cotați la milioane de lire. Noi venim de la nu știu ce „…spor” și ne vindem, la prima strigare și pe mai nimic, la orice „Al”, ne lasă acasă Islanda, ne înclinăm cu Armenia, pierdem cu Georgia și ne-am învățat să trăim din amintiri. Însă jucăm ofensiv, cum le stă bine unor… brazilieni. Chiar și ai Europei (sic).
Și mai avem ceva! „Suntem români și ne vom apăra pământul, steagul, istoria… și palmaresul pozitiv cu Anglia. Și, da, jucăm ofensiv. După o repriză pe Riverside, blestemată iarbă pentru Rădoi, părem, să o spunem cu un nod în gât, decenți. Ei au lovit transversala, noi am fost tăioși pe contraatac. Calwer- Lewin a pus o frunte boltată și mingea, după o parabolă, a tulburat transversala (31). Sancho a șutat ferm, din viteză, prin surprindere, iar Niță, coafat și de șansă, a fost salvat de aceeași deja sfântă transversală. Nu vă puneți cu noi! Avem moaște.
Și noi, ofensivii, am avut replicile noastre. Răzvan Marin a plecat furios din propria jumătate, s-a desprins dintr-un pâlc albastru și, după ce balonul i-a revenit, a reluat fără apel, fix în brațele ferme ale portarului advers. Apoi Păun a lovit curat, pretențios, iar din demersul său mingea a prins poarta și a deranjat, cu o virgulă, statistica. Un nou șut pe poartă. În epilog de repriză, Sorescu și Ivan au combinat perfect pe partea volanului din Anglia, iar dinamovistul, din miezul careului, a șutat în fandarea de siguranță a lui Johnstone.
O primă parte în care, putem spune, așa cum ne place în modestia noastră la fel de eternă, nu ne-am făcut de râs. Am avut curaj și noroc, am fost decenți și am respectat afișul. Și le-am pus ceva probleme adversarilor. Dacă nu recunosc asta, englezii să încerce să-i pronunțe numele lui Cicâldău. E jucătorul cu numărul 8 de la băieții în alb. Noi, cândva, celor în alb le spunem tricolorii. Acum, fotbalul nostru nu are pic de culoare.
Începem partea secundă asupriți. Uneori așa ne stă nouă bine. Niță este pe reluarea aceluiași Calver- Lewin, cel care, după o centrare din bandă, reia cu pulpa, din gușa porții, direct în brațele portarului nostru. Mai trec 15 minute și Rashford se desprinde din zimții liniei noastre defensive, însă trage, dintr-o poziție bună, mult pe lângă.
Și e timpul schimbărilor. La noi intră Ianis. Hagi. Că poate așa vă mai tremură jambierele când auziți de noi. Nu e cazul. Încăpățânatul Grealish ia din iarba noastră… o Căpușă care se agață, imberb, de șoldurile lui. Imediat, arbitrul acordă penalty cu ușurința condamnabilă a unui meci amical și cu cei 5 % dedicați, încă de la delegare, gazdelor. Rashford dansează în lateral, stânga unu, dreapta doi, Niță e hipnotizat și rămâne țintuit. Și așa englezii deschid scorul.
Imediat, ratăm o ocazie cât ochiul de fier de pe Tamisa. Ivan, după o fază în care fundașii englezi s-au aruncat în toate direcțiile la șutul știrb al lui Cicâldău, este blocat cu un reflex fantastic, de Johnstone. Iar șansa ne mângâie și pe noi. Nedelcearu ezită în defensivă, Chiricheș sare cu picioarele în cocoașa unui adversar și e, din nou, penalty. De data asta, Niță e ăla din meciul cu Germania. Panteră, reflex, respirăm și ne agățăm de epilogul acestui meci pentru a nu ne ciobi istoria meciurilor cu Anglia. Degeaba. Pierdem civilizat, cum ne place nouă în ultimul timp când dăm de unii mai bine cotați. Ce facem că, tot de la un timp, pe noi ăștia ai lui „escu”, ne bat toți de „an” și toți de „dze”.