Confesiune emoționantă: Marin Dragnea, unul din eroii marelui Dinamo, a împlinit 67 de ani! De la semifinalele Cupei Campionilor la EURO ‘84, într-un interviu de colecție!

Cândva, pentru cei care abia ridică ochii din telefon și se străduiesc să accepte fotbalul dinaintea YouTube și Tik-tok, Dinamo era în semifinalele Cupei Campionilor. Cu o generație în care Marin Dragnea a fost unul din protagoniști, câștigând trei ani la rând titlul de campion al României. Plus trei Cupe.

A eliminat Inter Milano și Hamburg, a făcut istorie în fața a zeci de mii de suporteri pe stadioane și milioane care și-au construit bucuria în comunism prin fotbalul eroilor din iarbă. Poveștile dumnealui, la 67 de ani împliți pe 1 ianuarie, se unesc într-o confesiune emoționantă cu început pitoresc, miez de legendă și final de amărăciune spre Dinamo al vremii de azi.

Din Slobozia Moară, spre Anfield via Progresul și Dinamo

Dragnea a debutat la națională fix la EURO 1984, cu Spania. A ajuns la Dinamo fără să vrea la început, ca să construiască apoi un deceniu de glorie în alb-roșu. Un an a stat pe bară, la numai 19 ani, după o accidentare groaznică. Iar ultimul sezon din carieră, după Revoluție, a jucat pentru Rapid! Ce fotbal, ce poveste pentru scouterul de azi al lui CS Dinamo, din Liga 3…

Domnule Dagnea, cum a ajuns un copil din Slobozia Moară de Dâmbovița la juniorii Progresului București?

La început am jucat pe maidan, în comună, îți dai seama! După gârlă, după apa Dâmboviței, era un maidan și acolo am jucat până în clasa a VIII-a, când am mers la Școala Profesională Electronica din București. Am trecut aici la turnee regionale cu echipa școlii. Un prieten juca la Progesul și mi-a spus să merg să dau o probă acolo. Regretatul mare descoperitor Nicolae Gorgorin mi-a spus simplu: de mâine vii la antrenamente!

Ce-au spus părinții?

N-au știut! Că nu ar fi fost de acord. Noi eram trei băieți și ei voiau să avem meserii, o școală… Cum aveam niște rude la București, inclusiv o mătușă, atunci când părinții au venit în vizită, fratele meu mijlociu le-a făcut o surpriză și i-a dus la meciul Progresului. M-au văzut direct pe teren, pentru prima oară! Și chiar s-au bucurat, au fost mândri de mine.

„Și-acum îmi vine să te-alerg, ce gol mi-ai dat…”

Ați debutat la doar 16 ani în Divizia B pentru Progresul. Cum era nivelul eșalonului secund atunci?

Ați mai auzit-o poate, dar o întăresc și eu: peste prima ligă de azi! Am progresat rapid, după doar doi ani la juniori am trecut la echipa mare. Antrenorul Eugen Iordache m-a promovat, apoi a venit principal Viorel Mateianu, absolvent al școlii de antrenori de la Koln. Era un fotbal cu multă valoare în L2. Țin minte că am bătut Rapidul pe Giulești cu 3-2, i-am dat gol lui Rică Răducanu, lob că ieșise din poartă. Ne întâlnim și azi și-mi spune: “Băi, îmi vine și-acum să te-alerg pentru golul ăla…”

După trei ani de Progresul, semnați cu Dinamo. Primul sezon, 1975/76, apare în statistici că nu ați jucat deloc! Ce s-a întâmplat?

Păi… e adevărat! Am stat un sezon accidentat! Dar stă știi că nu am vrut să merg la Dinamo, inițial!

Cum așa? Povestiți-ne, vă rog!

Chiar după golul cu Rapid de care îți spuneam, antrenorul Mateianu a dat o masă pentru echipă la restaurantul Pescăruș din Herăstrău. La o masă separată erau doi inși pe care nu-i cunoșteam, de la Dinamo, unul dintre ei, colonel. M-au chemat la masa lor, mi-au spus că Dinamo m-a urmărit și vrea să semnez. Nu voiam să plec de la Progresul, pentru că jucam meci de meci și era o atmosferă foarte bună! Ce să fac la Dinamo, unde să joc eu acolo, mă gândeam, când erau Dumitrache, Nunweiller, Dudu Georgescu iar eu aveam 18 ani… Le-am zis că trebuie să mă consult cu părinții, ca să evit.

Contract la Dinamo de… sergent major!

Și a venit, apoi, accidentarea…

Da, într-o deplasare cu Progresul la Electroputere Craiova în 1975, așadar la 19 ani doar, am încasat o forfecare pe piciorul stâng, piciorul de sprijin, când voiam să execut un voleu. A ieșit o fractură de ligamente încrucișate, colateral intern plus menisc. Aveam oferte de la Dinamo, Steaua, Timișoara, Brașov. Dinamo m-a vrut și accidentat, iar faptul că puteam evita armata a contat mult. Bine, nu am semnat contract de jucător…

Cum adică?

Am semnat că devin sergent major, ca să evit armata, și acela a fost practic și contractul de fotbalist!

Așadar, ați ajuns accidentat la Dinamo iar recuperarea a durat un sezon…

Tânăr fiind, m-am răzgândit. Serios! Am plecat în pregătiri cu Progresul, la Predeal. Și cum Dinamo era în cantonament tot la Predeal, au trimis un colonel după mine: “Dacă mâine nu ești la noi, intri în garnizoana militară!” Mi-am băgat mințile în cap, am vorbit cu Viorel Mateianu, cu cei din conducerea Progresului și m-am prezentat la Dinamo…

„Mușchii de la stângul erau cu 9 cm atrofiați!”

Dar cum erați în pregătiri, dacă doar ce suferiseți acea accidentare gravă?

Începusem recuperarea singur, erau alte vremuri, nu mă operase nimeni. Și aș fi continuat așa dacă nu apărea episodul doi, la Dinamo. Imediat după ce-am ajuns la ei, am făcut un stagiu în Olanda, m-am recuperat și acolo, apoi într-un amical am făcut pivotare pe stângul și am auzit… trosc! De-acolo n-am mai putut face nimic.

Care a fost soluția, până la urmă?

Tudor Postelnciu știa de mine, că un tânăr talentat a venit de la Progresul la Dinamo. Dar nu mă vedea nicăieri. Și a întrebat ce se întâmplă. I-a dat ordin medicului său personal, Mitică Tomescu, medic și pe la echipa națională, să se ocupe. Așa că m-a operat, finalmente, la Spitalul de Urgență din București. Au fost 40 de zile în gips apoi, urmate de 30 de zile cu recuperare. Cu scripeți, cum se făcea pe vremea aceea… Dar, de la mușchiul stângului atrofiat cu 9 cm față de cel drept, am ajuns să am stângul cu 1 cm diametru mai are, după recuperare! Am tras cu dinții!

Debutul în primul eșalon vine la 20 de ani,  în tricoul celor de la Farul Constanța. Culmea, într-o partidă cu Progresul București, clubul care vă formase!

Așa a fost destinul! Interesată să am jocuri în picioare, Dinamo m-a împrumutat la Farul pentru un an. Și am jucat 33 din 34 de meciuri. Mutare inspirată ca să revin la un nivel de formă optim.

„Titlul din ’84 și Cupa din ’84 sunt în top”

La 21 de ani reveniți la Dinamo. Un deceniu aici, 10 sezoane la rând, cu performanțe uriașe. Cei mai buni prieteni pe care vi i-a oferit acest deceniu?

Am devenit prieteni în mai multe etape, că au fost mai multe valuri de jucători. Cei mai apropiați mi-au rămas Lucuță, Custov, Augustin, Ion Marin, Dudu Georgescu… Dudu a fost și colegul meu de cameră mult timp, ne știam încă de la Progresul…. Apoi, în alt val, au venit Țălnar și Dinu, care țineau mult la mine.

Dar cei mai buni prieteni de la alte echipe din campionat?

Aveam prieteni și la rivale chiar! Ne găseam după meciuri, mai beam o bere prin oraș, era frumos. De la Steaua, eram prieten cu Bumbescu, el și jucase la noi. De la Constanța, și-acum vorbesc la telefon cu unii dintre colegi. Prietenii frumoase cu Peniu, Buduru, Fane Petcu…

Din cele trei tiluri consecutive de campion, 1982-1983-1984, care vă e cel mai drag?

Atunci, pe toate le-am trăit la maximum. Gândind acum, cred că titlul din 1984. Pentru că a fost un an incredibil. Am fost convocat și la echipa națională de seniori. Am și marcat 15 goluri în campionat pentru Dinamo, cele mai multe din acești 10 ani la club.

Dar dintre cele 3 Cupe ale României, 1982, 1985 și 1986, prima după finală cu Baia Mare, celelalte după finale cu Steaua?

Cupa României din 1986, ultima, când am fost și căpitan de echipă! O satisfacție incredibilă! După meci, am fost invitați la Hotel Bcuurești și s-a sărbătorit cu Cupa pe Masă. Era Lucescu antrenor, s-a băut șampanie din Cupă, a fost o sărbătoare cum trebuia să fie. Pentru că nu totdeauna era așa.

„Nebunia” lui Mulțescu la Hamburg

Ați fost titular și integralist în ambele meciuri, 1-1 la Milano și 3-2 în prelungiri la București, cu marele Inter, în 1981. Cum păstrați acel duel în amintire?

Eu cred că s-a vorbit prea puțin despre acea performanță, deși a fost uriașă. A fost o răsturnare de scor fantastică la București și cred că prea puțini apreciază acea eliminare, în contextul epocii ei. Și dincolo de acel context. Inter Milano a fost mai mereu Inter Milano!

Povestea europeană fantastică din 1983/84, Dinamo – prima echipă românească în semifinalele Cupei Campionilor, a început cu 1-0 la Kuusysi Lahti, gol marcat de dumneavoastră! Credeați că va urma un astfel de parcurs?

Cinstit îți spun, la început ne așteptam la un parcurs bun în cupele europene, că acesta era obiectivul! La Dinamo era clar: titlul, Cupa și cât mai departe în Europa! Jucam de câțiva ani împreună, era o încredere în teren, iar faptul că eram și buni prieteni a contat enorm. Dar, când am văzut că am picat cu Hamburg, campioana en-titre a Europei, imediat după Lahti… Nu prea mai credeam cu toată inima. Bine, aici a fost mâna lui Mulțescu!

Adică?

Glumesc, a fost o poveste amuzantă atunci. Urma tragerea la sorți după ce am eliminat Kuusysi iar noi, în cantonament, am făcut bilețele fiecare, cu ce adversar am vrea să jucăm. Nimeni n-a pus Hamburg, că nu eram nebuni! Doar Mulțescu era sigur… Hamburg, Hamburg! Băi, ești nebun?! Vrei să ieșim din turul 2?! Și uite că am eliminat Hamburg, poate cel mai bun meci din istorie al lui Dinamo.

„Am fost peste Liverpool, dar cu nasul pe sus cu 17 Nentori”

Ați fost titular și integralist în ambele manșe ale semifinalei cu Liverpool. Credeți că se putea mai mult?

Noi nu am fost cu nimic mai prejos. Și pe Anfield, și acasă! Dar a fost și neșansă, acesta e adevărul. Bara lui Augustin în deplasare. Apoi, și azi cred că a fost penalty la Liverpool, când Țălnar a preluat după bara lui Augustin. Dacă ar fi căzut, cred că primeam penalty. La București, în multe momente am fost peste ei. Pe un teren îmbibat de apă, cum le convenea lor. În sfârșit… mai prejos nu am fost! Zecile de mii de dinamoviști ne-au dus peste Liverpool, chiar dacă ei s-au calificat!

În sezonul 84/85 al Cupei Campionilor, vine Bordeaux cu Tigana, Giresse și Aime Jaquet pe bancă. După 0-1 în Franța, marcați în minutul 9 la București…

Da, și la 1-0, după golul meu, am ratat de-am rupt! Rednic a trimis cu capul peste poartă din 9 metri, apoi Orac, din 11 metri, trimite milimetric pe lângă… Am intrat în prelungiri unde, pe-o eroare de-a noastră, a înscris Lacombe, pe contraatac. Dinamo a jucat foarte bine atunci, dar am ratat prea mult.

Ați intrat pe parcurs în ambele meciuri de tristă amintire cu albanezii de la 17 Nentori. Cum vă explicați, peste ani, acel dezastru?

I-am tratat cu superioritate și indiferență la returul de la București. Pierdusem acolo, dar credeam că le dăm cel puțin trei la noi acasă. E adevărul pur! Nu am fost concentrați. Când i-am văzut pe albanezi cum vin la stadion, cu un autocar aproape să se descompună, cum erau îmbrăcați, săracii… Fotbalul ne-a pedepsit!

„De ce am încredere în Edi Iordănescu”

Ați jucat pentru România la juniori, tineret, olimpici, dar debutul  la seniori e incredibil. Aveați deja 28 de ani și debutați în meciul cu Spania de la EURO 1984!

Lucescu, selecționer, a vrut să mizeze pe fotbaliștii cu experiență, deși erau în lot și Hagi, 19 ani, sau Gabor, 22 ani. Era un European foarte tare, gândește-te că jucau doar 8 echipe, cele mai bune 8 naționale de pe continent, nu ca acum! A fost o bucurie enormă să fiu convocat, dar mai ales să debutez cu Spania. Să joc apoi și cu RFG… Ce să vrei mai mult de la cariera ta? Cupe europene și turneu final cu naționala! E maximum ca să fii împlinit și fericit ca fotbalist.

Ce lipsește naționalei de azi, care în curând începe drumul spre EURO 2024, la 40 de ani după europeanul unde ați jucat dumneavoastră?

Am tot discutat cu mulți oameni din fotbal pe tema naționalei. Jucătorii vin blazați, fără mare chef, asta tot aud. Important e să vină jucătorul cu sufletul. Asta e de bază! Dacă se gândește că se accidentează pe aici și lipsește la club, unde câștigă mai mult, atunci… adio! Condiția numărul 1 asta e. Am încredere în Edi Iordănescu. Și mă bucur că și el vede lucrurile tot așa. E nevoie și de o presă pozitivă, vă spun sincer, că șanse avem în aceste calificări. Favoriți nu suntem, că lipsim de atâția ani de la turnee, dar șanse bune avem.

Lucescu la Dinamo: „Marine, nu pot convinge eu generalii…”

În 1986, la 30 de ani, ajungeți la Flacăra Moreni. O mutare cumva neașpteptată, erați totuși la o vârstă a performanței…

Așa e, că am jucat apoi sezoane bune în Divizia A. Ideea e că a venit Mircea Lucescu antrenor, iar generația mea se cam destrămase. Plecaseră Augustin, Țălnar, așa că îmi venise și mie acest gând, deși Lucescu mi-a spus că se bazează pe mine. Ulterior, în pregătirea de iarnă, am fost chemat la o masă la care erau Lucescu, generalii Diaconescu, Nuță, Ghenoiu și colonelul Bărbulescu. M-au felicitat și mi-au zis… să merg la Victoria București! Nu am vrut. Generalul Ghenoiu mi-a spus: vino la Moreni, că facem echipă bună, ne salvăm de la retrogradare și apoi va fi bine. Lucescu mi-a spus drept: “Marine, nu pot să conving eu generalii să rămâi la Dinamo…” Și m-am dus la Flacăra Moreni. O alegere bună, că am avut sezoane frumoase, am jucat cu Porto în cupele europene…

Ultimul sezon în fotbal, 1990/91, primul de după Revoluție, vă prinde în curtea… Rapidului!

Chiar tare curioasă treaba asta! Eu, 10 ani la Dinamo înainte 1989, să ajung primul sezon după Revoluție la Rapid. Inițial am vrut să plec în străinătate, prietenul meu Cornel Dinu era secretar de stat și prin el a venit o ofertă pentru mine de la Koln, din liga a doua germană. Doar că a căzut Zidul Berlinului și au preferat fotbaliști din RDG. Au renunțat la mine și la Purdea, trebuia să plecăm împreună. M-a sunat Gheroghe Constantin, antrenorul Rapidului, să vin la ei. Am fost cam șocat de propunere. Dar suporterii m-au primit bine. Bine, dacă pierdeam, era nenorocire pentru toată echipa, nu doar pentru mine, că veneam de la Dinamo. Era jale! După un sezon la Rapid, mi s-a oferit postul de antrenor la centrul de copii al lui Dinamo și am încheiat cariera.

Trio de fier: Bumbescu-Păltinișanu-Ispir

După 405 meciuri în Liga 1 și 85 de goluri, care reușită vă e cea mai dragă?

Cel dintr-un meci cu Galațiul, acasă. I-am bătut 3-1 cu Dinamo. Am intrat din stânga, mi-am făcut mingea pe piciorul drept și am tras la colțul lung.

Care erau cei mai duri adversari din campionat?

Aveam lupte mari de tot cu Bumbescu de la Steaua, Păltinișanu de la Timișoara, cu Ispir de la Târgu Mureș…

În anii ’80 era celebru generalul Marin Dragnea. Ați avut probleme sau v-a ajutat faptul că purtați același nume!

Hahaha, toți ziceau că suntem rude! Nu am avut probleme, el ținea mult la mine! Când să plec de la Progresul la Dinamo, chiar mi-a zis: mai stai un an la Progresul, să joci și să crești, că e bine. Când am ajuns la Dinamo, mi-a zis: lasă, că ai făcut bine, e un club mare, aici câștigi campionate! El îmi voia binele oricând.

Cum a lucrat la ascensiunea Urziceniului cu Bucșaru

Începutul ascensiunii Unirii Urziceni se leagă de numele dumneavoastră ca antrenor. Cum au fost acei ani?

Jucam fotbal la sală cu mai mulți prieteni, printre care Mișu Stancu. Venea și Mitică Bucșaru la fotbal, așa ne-am cunoscut. Amândoi erau originari de pe lângă Urziceni. Mi-au zis să vin antrenor, că vor face echipă. Și am început proiectul. Erau tare multe lucruri de făcut, o parte din fabrica de alcool din Urziceni avea secție într-o cabină la stadion! Bucșaru, cu firma lui de construcții, a făcut totul peste noapte, cu investiții rapide și mari. Am promovat în Liga 2, aveam stadion, tribună oficială, tot ce trebuie. Cantonament, hotel, piscină, terenuri… Mitică Bucșaru a vrut să promovăm din L2 direct în L1. A venit apoi Orac principal, am devenit eu secund. Bine, de când eram coechipieri, eu și Orac ne-am promis că unde ajunge unul antrenor principal, mereu celălalt va fi secund. Am lucrat cot la cot, eram prea buni prieteni.

Ați mai antrenat ulterior și la Berceni, și la Bascov. Care sunt cei mai talentați jucători pe care i-ați pregătit în acești ani de tehnician?

Grupa 1981 de la Dinamo. Cu jucători luați apoi la prima echipă de Cornel Dinu. Marius Niculae, Bogdan Aldea, Răzvan Pădurețu….

„Am jucat inteligent, am făcut ambele faze și marcam din linia a doua”

Ce antrenor v-a marcat cel mai profund cariera de fotbalist?

Dumitru Niculae Nicușor! Nici nu stau pe gânduri! El a făcut performanța maximă la Dinamo. După el, Dinu, Lucescu, Nunweiller, dar să nu-mi spună mie cineva că l-au ajuns în ce privește exclusiv performanțele lui Dinamo.

Ce vă place și ce vă displace din fotbalul de azi comparativ cu cel din anii ‘80?

Îmi place faptul că sunt toate condițiile de antrenament și de pregătire. Dacă am fi avut și noi, cu talentul și ambiția noastră, asemenea condiții… Nu era rău nici atunci, dar uite, stăteam prin cantonamente la Câmpina, ne mai încălzeam cu lemne, sala de forțe era cu greutăți, cu scripeți… Iar ce nu-mi place de loc e inconstanța jucătorilor de azi. Joacă un meci-două, apoi unu-două proaste. Dă un gol, gata e, fotbalist! Și de-aici pleacă multe rele.

Pentru copiii de azi, care vă descoperă doar de pe internet, din arhive, și poate prin acest interviu: ce fel de fotbalist a fost Marin Dragnea?

E greu tare să vorbesc despre mine, dar cred că am fost un jucător care a înțeles că fotbalul trebuie jucat inteligent, cu cap. Și neapărat cu ambele fazele. Eu așa am jucat de-atunci, din postura de mijlocaș. Surprindeam adversarii pentru că veneam din linia a doua la finalizare. Astăzi, foarte rar vin mijlocașii așa, să atace ei centrările din lateral. Doar ca stil, nu vreau să facem comparații de valoare, doar ca stil, poate că îmi seamănă puțin Răzvan Marin sau Cicâldău, dar eu eram mult mai ofensiv ca ei, aș spune.

Dorințele inimii: sănătate, stadion și titlu pentru Dinamo…

Cea mai frumoasă amintire cu suporterii lui Dinamo?

Când au venit la cabine, la vestiare și ne-au ridicat pe brațe. După câștigarea Cupei României în 1986. Dar și de mai multe ori s-a întâmplat asta! Doamne, ce forță simțeam de la tribune… Când au fost 110.000 pe stadion la cuplajul de pe “23 August”… Dacă azi vi se pare uluitor, e și pentru că a fost chiar uluitor! Noi, la Dinamo, în 10 ani, nu am jucat vreun meci sub 10.000 de spectatori, indiferent de adversar! Iar când ne-a fost greu, că ne-a fost și greu uneori, dinamovștii tot ne-au iubit!

Dinamo de azi, o rană adâncă. Există un viitor, o soluție?

Prezentul e dezamăgire mare. Retrogradarea, o amărăciune… uite, eu nici acum nu pot să cred că sunt în Liga 2! Când văd ce se întâmpla la Dinamo din Liga 2, îmi vine gândul să continuăm noi, la CS Dinamo, să forțăm promovarea spre L2 și apoi spre L1. Pare mai probabil acum, decât altceva. Sau măcar să ne unim! Prin unirea asta, să fie Dinamo ce trebuie să fie! Galeria e unică, nu poate fi exprimat în cuvinte. Cât au suferit dinamoviștii, săracii…

Ce vă doriți la 66 de ani pentru dumneavoastră și fotbalul românesc?

Să fiu sănătos, eu și familia. Să se facă stadionul ăla mai repde la Dinamo…. ce altceva să-mi doresc? Nu mai cred nimic, până nu văd primul buldozer băgat. Să prind și eu stadionul Dinamo și să văd echipa în primul eșalon. Asta din L2, noi din L3, oricare de oriunde, unite, nu știu! Să prind stadionul Dinamo și echipa campioană, asta îmi mai doresc. Pentru națională, să o văd la EURO 2024, la 40 de ani distanță de la turneul unde am jucat noi…

La Mulți Ani, multă sănătate și felicitări pentru tot ce ați oferit și oferiți fotbalului, domnule Marin Dragnea!

FOTO: Arhiva personală Marin Dragnea & Facebook