După patru refuzuri sonore, în acest moment vorbim nu doar despre cea mai nimerită variantă de selecționer, dar și despre singura.
Hagi, Răzvan Lucescu, Petrescu, Boloni. Patru de ”NU”, primii trei cât se poate de expliciți, al patrulea nerostit limpede încă, dar subînțeles. Ar fi urmat la rând Mutu, federalii lăsând multă vreme de înțeles că întâi epuizează toate posibilitățile (la majoritatea NU-urilor se așteptau) și apoi pun în practică ideea din start, ”Briliantul”.
Așadar, după tăierea de pe listă a tuturor numelor de mai sus, rămânând de ales între Mutu și Edi Iordănescu, FRF îl preferă pe cel de-al doilea. Dacă Burleanu și ai săi îl apelau pe Edi înainte de a vorbi cu cei patru, alegerea putea fi catalogată drept insuficient cântărită. Așa, nu mai e contestabilă din niciun punct de vedere, e cât se poate de clară. Iar Edi nu trebuie să creadă (probabil că nici n-o face) că a fost a cincea opțiune. Nu, a fost prima dintre cele care au rămas disponibile. Ceea ce înseamnă cu totul altceva.
Acum circa o lună, când Mutu era marele favorit, iar negocierile cu ”greii” păreau mai mult de fațadă, tot aici, în Playsport, scriam că, în ciuda dimensiunii lui excepționale de fost fotbalist (când marchezi peste 100 de goluri în serie A dimensionarea e corectă, ferită de exagerări), Adi Mutu avea (și are încă) doar 20 de meciuri antrenate la nivel de seniori, în prima ligă. Tot cam atâtea avusese și predecesorul Mirel Rădoi, iar pe parcursul mandatului acestuia principalul inconvenient a fost lipsa de experiență. Nu poți antrena la națională, oricât de mare jucător ai fi fost, dacă n-ai o și carieră de antrenor la nivel de club care să te recomande. Și nici Rădoi, nici Mutu n-au avut-o. Știți povestea aceea, devenită aproape loc comun, că selecționerul primei reprezentative trebuie să predea, nu să învețe.
De aici izvorăște și principalul argument care-l recomandă pe Edi Iordănescu. Experiența net superioară. Jucător cu biografie mai degrabă nesemnificativă dacă n-ar fi purtat numele de familie pe care-l poartă, cu cariera abandonată devreme, la 26 de ani, Edi are cam un deceniu de antrenorat în spate, în care a trecut prin toate etapele.
Mai întâi secund, apoi principal, calificându-și echipele în Europa (pe Pandurii) sau luând trofee (SuperCupa și titlul cu CFR). În dreptul său, spun statisticienii, stau 169 de meciuri antrenate în prima ligă. 85 de victorii, 46 de remize și 38 de înfrângeri. Un total de 301 puncte din 507 puse în joc. În procente vine 59,36 la sută. De când cu trei puncte la victorie, a avea peste 50 la sută puncte acumulate, înseamnă a fi un antrenor de succes. Iar cifrele lui Edi asta demonstrează.
Celelalte aspecte ale profilului de antrenor al lui Edi nici nu mai au prea multă importanță. Se va spune că e puțin straniu în anumite decizii. Poate că așa e, dar cine e perfect? Se va spune că are în spate biografia excepțională a tatălui său, dar ce e rău în asta? Și Mutu ar fi venit cu sfetnici (Lippi, Prandelli, s-a tot vorbit de ei), și în plus sfatul părintesc are întotdeauna mai multă greutate. Se va spune că fondul nostru de jucători e limitat și că-i va fi greu, dar greu i-ar fi fost oricui.
Până la urmă, alegerea sa nu e doar mintea de pe urmă a federalilor. E singura minte care putea gândi normal în acest moment. Succes Edi! Hai România!