Exclusiv. Tragedia neștiută a sportivei românce, care și-a pierdut fiica într-un mod înfiorător: „A împușcat-o în cap! Mi-a executat copilul”

O poveste de viață mult prea dură. Ceva ce nu poate fi explicat în cuvinte. Asta a trăit o fostă sportivă de performanță din România. Tragedia neștiută a sportivei românce, care și-a pierdut fiica într-un mod înfiorător este de-a dreptul cutremurătoare.

Anca Niculescu Holst, o fostă sportivă și antrenoare de scrimă (floretă) din Brașov a trecut printr-o mare încercare în urmă cu zece ani, când și-a pierdut fiica în atentatul din Norvegia, din insula Utøya. Revenită în țară, la Brașov, Anca și-a povestit viața în EXCLUSIVITATE pentru Playsport.

Tragedia neștiută a sportivei românce, care și-a pierdut fiica într-un mod înfiorător

Au vrut să-i împuște pe jucătorii lui Real Madrid și să bombardeze stadionul Santiago Bernabeu.…

Ce a pățit celebrul Cheloo la Raliul Paris Dakar. Juratul iUmor a transmis un mesaj…

Ați făcut scrimă de performanță. Cum ați ajuns la scrimă?

Sora mea, mai mare fiind, a fost recrutată de la școală pentru scrimă, prin 1974-1975. Pe vremea aceea, fetele făceau numai floretă. Pe mine, părinții m-au trimis cu sora ea la sala de scrimă să o ajut și să-i țin sacoșa de antrenament. Eu eram mai năstruțnică, vroiam și eu să fiu cu fetele, să fac scrimă, dar eram prea mică de vârstă.

Așa că am învățat singură scrima, uitându-mă la fetele mari, și copiindu-le. Îmi aduc aminte că stăteam singurică în fața unei oglinzi din sală și făceam ca și celelalte fete. După câteva luni, antrenorul fetelor, Vlad Șerban, a remarcat că am învățat singură cam tot ceea ce făceau celelalte fete. În plus eram și stângace. Vlad a vorbit cu Costin Daniel, antrenorul de la sabie, să se ocupe de mine. Eram super-fericită. Daniel mă învăța pașii de scrimă și mi-a pus floreta în mână. Până la sfârșitul primului an de scrimă, lucram cu Costin Daniel, care îmi dădea și lecții. Apoi, anul următor, Vlad m-a luat în aceeași grupă cu fetele mai mari, inclusiv cu sora mea. Așa am început scrima.

Ce a reprezentat pentru dumneavoastră scrima?

Am acumulat un bogat bagaj de cunoștințe și am trait experiențe unice în scrimă. Am învățat să lupt, să trec peste diferențele de orice fel și m-am întărit mental. Toate acestea m-au ajutat să îmi contruiesc o familie în Norvegia, și să îmi educ copilul într-o cultură total diferită față de România.

Aveți vreun regret, legat de sportul de performanță?

Da. Că nu am o copilărie și o adolescență normale. Școala și scrima îmi ocupau aproape tot timpul. În Norgevia e altfel. Acolo se pune accept pe inteligența social, pe interacțiunea dintre oameni. Nu se cere performanță de la vârste fragede. .

Dacă nu ați fi făcut scrimă, ce sport v-ar fi atras?

Aș fi ales atletism sau călărie, dar nu cu pedagogia și metodica din anii 70-80-90. Aș fi ales atletism și călărie dacă eram în Norvegia. În România, în acele vremuri aș fi ales doar scrima.

O poveste de dragoste neobișnuită și frumoasă

Cum ați ajuns în Norvegia?

În 1990 l-am cunoscut pe soțul meu, în Brașov, pe o terasa de pe strada Republicii. Eu mă așezasem să beau o cafea. Era la mijlocul zilei. Nu aveam prea mult timp. Îmi aduc aminte că la ora 14:00 trebuia să fiu înapoi la club. Era destul de aglomerat vara la terase. Nu prea erau locuri libere, așa ca Øivind, cel care avea să fie soțul meu – care era cu un amic -, m-a întrebat dacă se poate așeza la masa la care stăteam eu. Așa ne-am cunoscut. Am ținut legătura și timp de trei ani Øivind venea la fiecare trei luni în România să mă viziteze. În 1993 ne-am hotărât să ne căsătorim și să mă mut în Norvegia.

Cum a fost adaptarea într-o țară străină?

Întelegerea cu soțul meu a fost că după ce mă mut în Norvegia, îmi acord un an să învăț limba. Daca nu reușeam, mă întorceam în România. Soțul meu nu ar fi putut să se mute cu domiciliu în România. El lucra în poliție, și era șeful politiei din Mo I Rana, orașul în care am locuit. La scurt timp după ce am ajuns în Norvegia, m-am înscris la cursurile de limbă norvegiană. Am învățat relativ repede. Într-un an mi-am dat toate examenele de limbă, pe toate nivelele.

După ce mi-am făcut puțin curaj, în 1994 am început să lucrez ca instructor de aerobic. În 1995 am născut-o pe fetița mea – Karin Elena, dar după primele câteva luni de la naștere, mi-am reluat munca. Trei ani mai târziu m-am angajat în sistemul de învățământ, ca professor de educație fizică și sport.

Drama a luat loc zâmbetelor și vieții perfecte

Cum ați trăit evenimentul tragic din 2011?

Utøya este o insulă în afara capitalei Oslo. Nu se ajungea foarte ușor acolo. Insula aceasta este proprietatea partidului AP (Partidul Laburist) și AUF (Organizația de tineret a partidului AP). În ziua fatală, de 22 iulie 2011, ne făcusem planuri, împreună cu Karin, ca imediat ce se termina tabăra de pe insulă, să mergem o săptămână în vacanță la Gøteborg. Ne bucuram toți de zilele ce urmau să vină.

Nu-mi aduc aminte la ce oră am auzit la radio despre bomba de pe lângă clădirea Guvernului. Eu și soțul meu Øivind eram în Suedia când bomba explodase. Am fost socați, dar nu ne-am gândit nicio clipă că are vreo legătură cu Utøya. În drum spre casă am auzit la radio că sunt focuri de armă pe Utøya, dar tot nu sesizam vreun pericol.

Karin nu stătea niciodată în preajma unor conflicte și eram siguri că totul se va termina rapid. Pe la ora 17:00 ajunsesem acasă cu soțul meu și am dat drumul la televizor. O televiziune transmitea imagini cu împușcături de pe insula Utøya. La acel moment nu se știa cine pe cine împușcă și câți răniți și morți sunt. Atunci am început să primim mesaje de la Karin în care ne spunea că cineva e pe insula și încearcă să îi împuște pe toți! Apoi ne-a apelat și am încercat să o liniștim.

Ultimul apel a fost la ora 18:30. Plângea foarte tare și spunea că nu mai are unde să se ascundă. Ne-a spus că vede un “polițist” care îi împușcă pe toți. Ne zicea că îi este frică, că e udă la picioare și că îi era foarte frig. Am încheiat convorbirea spunându-ne că ne iubește. Apoi am închis și a rămas că mă sună imediat ce se potolesc lucrurile pe insula.

Când ați aflat că fiica dumneavoastră nu mai este…?

Câteva minute mai târziu, Breivik s-a predat chiar lângă grupul unde se afla și fetița mea. Am așteptat un semn de viață de la ea, dar nu am mai primit nici un semn… Am sperat că e la spital, că ranită și nu poate vorbi. Dar, în aceeași noapte au venit acasă la noi oameni de la poliție pentru a ne lua mostre de ADN. Aveau nevoie pentru indentificarea copiiilor. Nici atunci nu am crezut că fiica noastră, Karin, poate să pățească ceva. La o săptămână de la masacru am primit vizita unor oameni de la poliție și a unui preot. Atunci ne-au anunțat că a fost identificat Karin. În urma raportului de criminalistică, Karin a fost împușcată în cap (tâmpla și ureche) de la câțiva centimetri. Adică a fost executată!

Cum ați supraviețuit acelui șoc?

Eu am intrat în șoc total. Soțul m-a ținut în viață în primele luni de după tragedie. Dar, din nefericire, soțul meu s-a îmbolnavit de cancer în martie 2012, la opt luni după decesul fetiței. Medicul care l-a tratat mi-a spus că din cauza supărării, lui Øivind i s-au declanșat celulele de cancer. Iar trei săptămâni mai târziu a decedat și el…

Ce s-a întâmplat pe urmă?
Dupa decesul lor, totul a fost foarte, foarte greu. Nu puteam accepta că într-un timp atât de scurt am rămas singură, fără fetiță și fără soț. Mi-a fost teribil de greu să supraviețuiesc acelor două șocuri. Am intrat imediat în concediu medical o bună perioadă, iar în 2015 m-am pensionat. În 2018 am revenit în țară, în orașul natal, la Brașov. Acum trăiesc alături de mama mea, de sora mea și de nepoței. Mă bucur de ei și de viață…

“Nu a fost ușor să fii femeie-antrenor într-o lume dominată de bărbați!”

Imediat după ce a încheiat cariera de sportivă, Anca nu a rămas departe de sala de scrimă. A început ca instructor, iar apoi a ajuns antrenor la Clubul Tractorul Brașov. “Am lucrat aproape șase ani ca și antrenoare, până în 1993, când am plecat în Norvegia. De la clubul nostru, am promovat în fiecare an juniori și seniori la loturile naționale. Sportivii pe care i-am pregătit au cucerit nenumărate medalii la Campioantele Naționale, la diferite categorii de vârstă. Iar cu echipa mereu eram mereu pe podium. În plus, nu era ușor să fii femeie-antrenor într-o lume dominată de bărbați. Erau alte concepții pe vremea aceea”, a spus Anca.

77 de persoane ucise în urmă cu 10 ani în Norvegia

Atacurile din Norvegia din 2011 au fost două atacuri teroriste consecutive săvârșite de extremistul Anders Behring Breivik în data de 22 iulie 2011 la Oslo și pe insula Utøya. În cele două atacuri au fost ucise 77 de persoane. La data de 22 iulie 2011 o explozie puternică propagată dintr-o mașină capcană din centrul capitalei norvegiene Oslo, în apropierea unor clădiri guvernamentale, a cauzat decesul a opt persoane și rănirea altora, dintre care mai mult de zece victime în stare critică.

În atacul cu arme asupra taberei de vară a tineretului laburist de pe insula Utøya au fost ucise 69 de persoane. Printre cele 69 s-a numărat și Karin Elena Holst. Avea doar 16 ani…

Codul secret care îți aduce produse GRATIS! Completează-l și tu!

Incredibil! Cum poate să arate Sandra Izbașa la 11 ani după ce s-a retras din...

Poliția norvegiană l-a arestat pe Anders Behring Breivik, un extremist de dreapta norvegian în vârstă de 32 de ani, ca urmare a împușcăturilor în masă de pe insula Utøya, acesta fiind ulterior acuzat de producerea ambelor atacuri.