A circulat zeci de ani în presa și istoriografia română, ba chiar o revistă a ținut-o pe frontispiciu, interpretată în fel și chip, o frază atribuită lui Petru Rareș, care ar fi spus că “vom fi ce-am fost, ba mai mult decât atât”! Se referea, cel mai probabil, la taică-su, îl știți, om mare la sfat, mic la stat, dar degrabă vărsătoriu de sânge.
România deschide săptămâna viitoare două fronturi cu miză gigantică, cum n-a mai făcut-o vreodată, într-o perioadă atât de scurtă, atât cu naționala de tineret, cât și cu prima selecționată. Un timp comprimat pînă la ultimele resurse ale unui dinam interior, zdrobit la rândul lui, multă vreme, de speranțe neîmplinite, și o face exact în ideea de a se întoarce la ce a fost cândva.
Și unde a fost? Și când a fost? Și ce a fost România aceea? Răspunsuri acum.
Mai întâi, frontul cel mic, cel spre care au plecat tinerii sub 21 de ani ai lui Adrian Mutu.
Calificată, ca și acum doi ani, la turneul final al Campionatului European, România are de apărat calitatea de semifinalistă de atunci. Nu știm dacă va fi, în Ungaria, ce a fost în Italia și San Marino în 2019, dar e clar că noi toți așteptăm să fie. Dacă nu mai mult decât atât, măcar atât. Și ar fi enorm!
Iar acum, că am lămurit primul front și cum i-am putea supraviețui fără să continuăm să ne întrebăm de ce nu se fac mari mai repede băieții mici, să deschidem focul pe frontul principal, cel care contează cu adevărat.
România are memoria calificărilor și a făcut din ele episoade la fel de importante precum meciurile de la turneele finale. Sigur că e dulce-sentimental, ba chiar și sună într-un fel, “el grupo de la muerte” de la Guadalajara 1970, dar oamenii, câți mai sunt în viață, nu uită de bătăliile cu Grecia lui Domazos și Portugalia lui Eusebio, bătălii păstrate dintr-o viață anterioară, care ne-au permis apoi să ne prezentăm la recepțiile de gală cu Pele, Bobby Charlton și Vencel. Partida cu Danemarca, din noiembrie 1989, de la București, e chiar mai importantă și mai emoționantă în amintire decât, să zicem, cea de la Genova, cu Irlanda, de la turneul final din Italia, acel 0-0 infinit, inutil și nedrept.
Cardiff 1993, și cursa lui Hagi, pentru America, sau golul lui Geolgău de la Bratislava, dintr-o toamnă cu zece ani mai devreme, care ne-a dus la Euro, în Franța, fac parte din mitologia modernă a unei țări, a noastră, care pune mai degrabă preț pe călătorie decât pe destinația finală, tocmai pentru că la noi important e să ai visul, nu neapărat să te și trezești din el.
Nu vom reuși, cel mai probabil, nici de data asta. Se vor face 28 de ani de la ultima prezență la o Cupă Mondială, asta în cazul fericit că ne vom califica la cea din 2026. Pentru că frontul despre care vorbeam la început, care să ne facă să credem în varianta că vom fi ce-am fost, e un front în care suntem deja făcuți prizonieri de propria noastră condiție. Și din care nu putem evada, că nu avem cu cine, și din care nu ne putem întoarce la rezultatele din anii 90, pentru că nu vrem. Și, azi, nici nu putem.
Nu putem, pentru că Germania e de netrecut pentru câtă forță dezvoltăm noi, iar depășirea în grupă, a Islandei și a Macedoniei, apoi, în caz de succes, a încă trei baraje cu adversare din urna a doua valorică, cel mai probabil, e o misiune în care noi nu intrăm. Nu e în protocolul nostru de supraviețuire, am povestit mai sus ce calificări jucam noi când aveam echipă, ceea ce acum nu e cazul, și antrenori, și public în tribune și câte și mai câte, nu-i așa domnule Mircea Sandu?
Dacă am vrea să reușim însă, am da această generație celui care a construit-o. Dacă am vrea, am avea o cale să ne întoarcem, pe cărarea pierdută, acolo unde am fost. Ba, mai mult decât atât! Și, în plus, ar ajunge, în sfârșit, și cei mici, mari!
Pe America 2026 ar trebui să ne concentrăm de mâine. Cu copiii de azi. Oricum, faptul că, finalmente, Dragoș Grigore și Deac nu mai sunt chemați, e un soi de început.