„Să ai grijă de mine, când scrii, să ai grijă, te rog!”. Doamna Ana Pascu m-a primit, fără să ofteze, în biroul ei din capătul unui hol lung. Am solicitat un interviu, doamna scrimei românești și-a deschis sufletul. Și, de fiecare dată când a simțit că gândul i-a derapat mai departe decât ar trebui cititorul să știe, mi-a transmis: „Asta, te rog, să nu o scrii!”. Acum, când doamna Pascu a plecat și e alături de Alexandru, de soțul care, încercat, s-a grăbit spre nori, în urmă au rămas, grele, rândurile ultimului interviu acordat de doamna Pascu.
Semne, cuvinte, gânduri. Și o chitară. „Și am rămas cu chitara aia…”. Chitara lui Alex, copilul care și-a înfruntat părinții și a ales muzica. „Eu am vrut să facă scrimă, însă nu i-a plăcut. A zis că nu, ce e asta, „țipați, așa, fără rost”. Și a fost rock!
Într-o zi de octombrie. Negru. Cu doar câteva zile înainte de un nou încercat 30 al lui Brumărel, Ana Pascu a găsit puterea să se descarce. Pe biroul înțesat cu planificatoare pentru medicamente nu era loc nici măcar pentru un pix. Dimineață, prânz, seara. Pastile. Roșu, albastru, verde. Culori înșirate în pumn. Au trecut șase ani de lacrimi. Și nici măcar un răspuns. „Pe asta, te rog, să nu o scrii!”.
E cu limbă de moarte, domnule Bănicioiu, domnilor judecători, domnule primar sau domnilor patroni. Altfel, poate, înfruntând și ultima așchie de deontologie, aș fi scris. Și pe asta și pe celelalte. Le las să zacă în înregistrarea din telefon. Doamna Pascu s-a dus și, niciodată, nu o să am acordul pentru a publica. Au plecat și părinții copiilor morți la Colectiv. Se strâng pe rând, secați de lacrimi și, încă, nu avem un vinovat. Însă, atunci, nu-i așa, domnule Bănicioiu, „am avut de toate”. Și am pierdut prea mult. Tot! Copii, tați, mame, oameni frumoși care au lăsat în urmă amintiri zguduitoare care, așa cum a spus doamna Ana Pascu, rup piepturi și inundă perne cu cascada fierbinte a ochilor.
„O depresie este și a fost, chiar dacă iau pastile, în fiecare lună cred că mai adaug ceva și tot schimb perna după fiecare seară. E plină de lacrimi. De-asta îmi fac și de lucru, altfel, pur și simplu, înnebunești. Aici e lumea mea, am lucrat 31 de ani ca președinte, unde să mă duc? De șase ani nu am mai mers nici măcar la un spectacol. Nicăieri! Am zis că e nedrept ca eu să mă distrez și el să fie acolo, pe cuvânt. Îmi duc viața mai departe, însă nu cum ar trebui. Am rămas fără vitalitatea pe care am avut-o înainte, simt, mereu, că trebuie să mai fac ceva, însă nu pot, nu pot să-mi scot din minte ce s-a întâmplat. Am vândut și casa, ne-am mutat de acolo, pur și simplu nu aveam cum să intru în camera lui”.
CITEȘTE AICI ultimul INTERVIU acordat de Ana Pascu.
Sunt secvențe din ultimul interviu acordat de doamna Ana Pascu. Fotograme amare. Publicate. Alte clipe rostite cu mandibula încordată zac în folderul unui telefon. Nepublicate, dure, sfâșietoare, așa cum vor rămâne etern.
Câteva luni mai târziu, depresia s-a tradus într-un AVC. Necruțător. Ani, luni, zile, ore, minute și clipe în care gândurile au ros, au mestecat tot dintr-un om puternic, luptător, uneori dur, așa cum au prezentat-o colaboratorii de la Federația Română de Scrimă. Apoi soțul a plecat. Și oare, în spital, de câte ori au schimbat infirmierele perna? Joi, doamna Pascu a plecat. Și a rămas chitara…
Dumnezeu să o odihnească!