INTERVIU cu Ionuț Filișan, antrenorul care predă tenis, la Dinamo, dintr-un scaun rulant. „Tu de ce nu ai picioare?”. „Pentru că nu am mâncat toate legumele când eram mic!”  

Salut, Ionuț! Pentru început, vreau să-ți mulțumesc. În primul rând pentru lecția pe care ne-o predai în fiecare zi, apoi pentru că ne oferi acest interviu!

Și eu vreau să vă mulțumesc pentru interesul acordat.

De ceva timp te găsim într-o nouă postură, cea a antrenorului. Pregătești copii, tineri la Clubul Sportiv Dinamo și, astfel, ai ajuns să îți câștigi existența din pasiunea ta, tenisul…

Din luna octombrie am început să activez, la Dinamo, ca antrenor. Am venit împreună cu domnul Cristi Bănică și Dana Simionescu, suntem o echipă și lucrăm cu copiii de la inițiere din cadrul clubului. Mă bucur că am fost primiți, a fost o deschidere călduroasă, copiii sunt fericiți să învețe tenis și sperăm să vină cât mai mulți. Noi am vrea ca cei mici să facă tenis și, în general, mișcare.

Te-ai așteptat la oferta asta, mai ales că este vorba de Dinamo, cel mai galonat club din sportul românesc?

Sincer? Nu! Nu m-am gândit niciodată atât de departe. E foarte greu s[ crezi că cineva, la un moment dat, o să-i spună unei persoane în scaun rulant care face tenis: „hai, nu vrei să fii antrenor la noi?”. E complicat și vreau să le mulțumesc celor de la Dinamo că s-au gândit să ne ia, în principal domnului Cristi Bănică, mentorul meu, omul care m-a învățat tot ce înseamnă această meserie de antrenor.

Accidentul înrozitor pe care „nu am de ce să-l regret” și visul din copilărie. „Când eram mic îmi doream să devin pilot de Formula 1”

Mi-ai spus că nu te-ai fi văzut în postura asta, a antrenorului. Spune-mi, te rog, când erai mic ce îți doreai să ajungi?

Am avut momente când îmi doream să devin pilot de Formula 1, apoi avocat, chiar și astronaut.

Tenismen?

Când am ajuns să-l văd pe Federer jucând, atunci am prins această pasiune extraordinară. Am tot încercat să fac tenis când eram copil, însă fiind într-un scaun rulant sau cu proteze… era mai greu. Noi nu aveam în țară o secție de tenis și a trebuit să aștept puțin.

Cum ai simțit tu, când erai mic, această situație? La trei ani ai avut acest accident de mașină îngrozitor, în urma căruia medicii au fost nevoiți să-ți amputeze picioarele…

Scuză-mă că te întrerup. Eu nu-l consider îngrozitor, nu l-am considerat niciodată îngrozitor! Este un eveniment care s-a întâmplat, mi-a schimbat viața, dar cred că, poate, mi-a schimbat-o în bine. La momentul actual sunt fericit unde sunt, atât pe plan personal, cât și pe plan familial, mă simt foarte bine și nu am de ce să regret acel accident. Legat de întrebarea ta, nu am avut o copilărie tristă sau grea, pentru că mi-a fost aproape familia, am avut mulți prieteni și nu am luat dizabilitatea mea ca un obstacol, am încercat să mă comport ca orice copil. În școala generală jucam fotbal în curtea școlii, țurca și toate jocurile copilăriei.

Și îți doreai să ajungi pilot de Formula 1…

Orice chestie pe care o vedeam la televizor, spunem că vreau și eu să fac asta. Și acum, tot timpul îmi place să văd lucruri noi și să le încerc. De-asta vreau să sar cu parașuta.

Ți-ai punctat treaba asta la capitolul nebunii pe care vrei să le faci?

Da! Nu am avut timp până acum, însă e trecută în program, cred că în primăvară, când se îndreaptă vremea, o fac! Sunt hotărât! Mi-aș dori să văd lumea. Toată lumea! Am călătorit foarte mult și vreau să o fac și mai mult. Înainte de pandemie mi-am propus să vizitez o țară nouă în fiecare an. Din păcate, momentan, este mai greu, am pus această dorință pe pauză. Tot timpul am fost pasionat de civilizații, de culturi și am vrut să învăț cât mai multe lucruri.

„Se întâmplă ca oamenii să fie uimiți când află că sunt de etnie rromă, îmi spun că nu par, nu mă aud ca un rrom. Și eu, de fiecare dată, întreb: „dar cum vorbește un rrom?”

Tu ești de etnie rromă, rrom căldărar. Te-ai lovit de discriminare? Te întreb pentru că, din păcate, în România a existat și există această problemă

Da! Din păcate există. Eu nu am avut foarte multe momente în care să mă simt discriminat rasial. Am crescut într-o localitate în care rromii și românii sunt prieteni.

La Buzescu, în județul Teleorman…

Exact! Iar acolo nu existau discuțiile astea, rromii și românii sunt vecini, sunt prieteni, nu există conflicte sau lucruri care se văd pe la televizor în diferite localități și cred că asta m-a ajutat foarte mult. Am crescut la fel ca un român, la mine, în familie, s-a vorbit și limba rromani și limba română, am crescut bilingv și părinții mei, tot timpul, m-au îndemnat să merg la școală, au considerat că școala este modul prin care eu pot să avansez. Nu am simțit că sunt tratat diferit, nici la școală, nici la liceu, nici la facultate. Din păcate mai sunt derapaje. Se întâmplă ca oamenii să fie uimiți când află că sunt de etnie rromă, îmi spun că nu par, nu mă aud ca un rrom. Și eu, de fiecare dată, întreb: „dar cum vorbește un rrom?”. Încerc să le explic că rromii sunt la fel precum românii, nu sunt toți la fel. Există rromi care sunt doctori, judecători, avocați, polițiști. Nu contează culoarea pielii și nu trebuie să ne influențeze modul în care privim sau tratăm o persoană.

Mi-ai spus că în casă la tine se vorbea limba rromani, iar acest lucru te-a ajutat în dezvoltarea ta. La un moment dat ai fost traducător din rromani în engleză…

Da! Asta m-a ajutat și pentru că am terminat Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, iar pentru a lua un certificat de traducător nu te ajută să știi de acasă, ai nevoie de anumite studii. Am urmat facultatea, m-a ajutat că am știut de acasă, însă limba oficială și modul de scriere oficial sunt puțin diferite, trebuie studiat la școală. Mă bucur că avem parte de o incluziune a limbii rromani în programa școlară. Cum este și limba maghiară, rromani este limbă maternă.

Îmi poți spune un titlu pe care l-ai tradus?

Nu am tradus cărți, am tradus diferite articole, texte pentru companii sau ONG-uri, nu am pus neapărat o carte pe agenda mea, deși am avut ocazia să traduc o carte destul de grea, poate cea mai grea.

Care este?

Biblia. A fost un proiect pe care, din păcate, nu l-am simțit eu foarte comod și am refuzat.

Te-ai gândit, vreodată, cum ar fi fost viața ta fără acel accident?

(N.r. oftează). Nu știu! Poate nu eram atât de interesat de școală, de tenis. Nu știu dacă eu, cel de acum, aș fi fost mulțumit cu viața pe care aș fi avut-o, este un accident pe care l-am luat ca atare, nu mă deranjează și, dacă aș avea posibilitatea, nu mi-aș dori să-mi schimb destinul. Dacă ar exista o mașină a timpului, să pot să mă întorc, să știi că nu aș șterge acel accident. Acel accident m-a făcut persoana care sunt astăzi și sunt foarte mulțumit cu cine sunt și cum sunt.

„Viața pe care o am…”. Profesional ești împlinit, am văzut zâmbetul  în momentul în care ai intrat pe zgura terenului de tenis…

Aici e a doua mea casă.

Însă acasă te aşteaptă o fetiţă, copilul tău.

Da. Am o fată de doi ani şi jumătate.

Să-ţi trăiască! Vorbeşte-mi, te rog, de postura asta! Mai târziu, să știi că o să te întreb și de soție, acolo cred o să fie, cu adevărat, o întrebare dificilă!

(râde). Îţi mulţumesc! Mi-am dorit foarte mult să devin tată, îmi plac foarte mult copiii. Nu am ştiut cum o să fie, toată lumea era panicată în jurul meu, că sunt într-un scaun rulant, cum o să mă descurc, că o să fie greu. Nu am absolut nicio problemă! Mergem în parc în fiecare zi, ne jucăm. Eu, din păcate, ajung destul de târziu acasă, însă dimineaţa mi-o păstrez, tot timpul, pentru ea. Este un copil frumos, cuminte şi ascultător, iar când îmi spune: „tati, te iubesc!”… am inima topită.

Știu că, în momentul în care s-a născut copilul tău, ai renunțat, încet, încet, la proteze. De ce?

E mult mai ușor să mă descurc cu ea într-un scaun rulant, să pot să o țin în brațe, să merg. Și este și mai sigur pentru ea. Protezele sunt greoaie, trebuie să folosesc niște cârje, pot să cad și s-o lovesc. Cu scunul rulant pot fi mai aproape de ea când are nevoie.

Trebuie să le spun prietenilor noștri că tu conduci, la interviu ai venit cu mașina, ai scaunul rulant în care te deplasezi și, în portbagaj, scaunul rulant care te ajută pe terenul de tenis. Care este cu totul diferit. O să-i spun, dacă-mi permiți, echipamentul tău sportiv. În momentul în care ai parcat și te-ai dus să scoți echipamentul din mașină, un trecător s-a oprit  și te-a întrebat dacă dorești să te ajute. Auzi des treaba asta?

Da, destul de des. În general, oamenii vor să ajute, când te văd în scaunul rulant consideră că ai nevoie de ajutor. Deși în cazul meu nu e valabil, pentru că mă descurc, nu o iau în nume de rău, deloc, mă bucur să văd că sunt astfel de oameni și, chiar dacă eu reușesc să fac aproape totul singur, alții au nevoie de așa ceva.

Din instinct, eu am sărit să te ajut, însă m-a fulgerat, imediat, mi-am dat seama că te încurc!

Da! S-a întîmplat în trecut când un domn paznic de la un centru comercial a încercat să mă împingă direct din spate, eu am niște mânere prin care manevrez scaunul, a avut impresia că nu mă descurc și era să mă arunce din scaun.

Ești incredibil de pozitiv, vreau să te întreb dacă te supără ceva, dacă te deranjează anumite lucruri?

Bineînțeles! Traficul din București. Și uite un element legat de discuția noastră, cu oamenii care sar să ajute o persoană cu dizabilități. Acest lucru ar trebui să înceapă într-o parcare, acolo unde locurile destinate persoanelor cu handicap trebuie respectate, nu sunt de decor, se află acolo pentru persoane care au nevoie de ele.

Aici stăm cam prost cu simțul civic…

Da! Nu avem o educație în acest sens. Nu considerăm că trebuie să dăm locul în autobuz, să lăsăm în față persoanele cu dizabilități sau la casa de marcat, sunt oameni care nu pot sta foarte mult în picioare sau într-un scaun rulant. Să știi că nu e ușor să stai într-un scaun rulant, cu cât ai un scaun mai peformant, e mai ușor, însă nu toate persoanele beneficiază de așa ceva și o persoană nu poate sta toată ziua în scaun, afectează coloana. Din păcate, în România, ne lipsește acest simț civic. E păcat.

„Te iubesc!”

Ți-am spus că nu scapi de întrebarea legată de soție. Și mi-au spus că vrei să sari cu parașuta, ea ce părere are?

Știe chestia asta. Am o soție foarte bună și mă susține. Mă împinge de la spate, m-a încurajat mereu, nu mi-a spus niciodată să nu fac ceva. Pentru asta-i mulțumesc și vreau să-i spun că o iubesc!

Gata! M-ai lăsat fără următoarea întrebare. Trec la tenis. Câți copii aveți în momentul de față la pregătire?

Foarte mulți! În perioada asta sunt… undeva la 35 -40 de copii, între 4 și 15 ani. Vin aici în fiecare zi de luni până vineri, avem grupe de vârstă, grupe care fac performanță, alții care fac de plăcere. Asta vreau să le spun și părinților, nu toți copiii trebuie să facă performanță, nu ăsta e scopul sportului, sportul se face de plăcere, pentru o bună dezvoltare fizică și psihică și, dacă este talentat și are abilități, poate să facă și performanță.

Pot spune și pentru educație!

Exact! Sportul educă. Nu este importantă performanța la nivel de copii și juniori. De la 12-14 ani, poți să te gândești la performanță. Sunt părinți care vin tot timpul și ne întreabă: „ joacă bine, va fi următorul Tecău, Hănescu, următoarea Simona Halep?”. Iar copilul are 6, 8, 10 ani. Nu asta e important!

Mi-ai spus, înainte de interviu, când te-am întrebat ce vrei să devină fetița ta. Mă așteptam la un răspuns clar, tenismenă. Nu a fost așa!

Nu! Viața în tenis este destul de grea. Eu nu-mi doresc ceva anume, sper să găsească ea ce îi place, ce i se potrivește, eu o s-o încurajez să practice cât mai multe sporturi, o s-o duc și la înot, la gimnastică, chiar și box dacă vrea.

De ce este grea viața de tenismen? De afară se vede totul altfel, bani mulți, multe călătorii, totul pare frumos

La televizor nu se văd sacrificiile. Acolo urmărim turneele mari. Pentru a ajunge în această situație, trebuie să ai câțiva ani în care să lupți în turnee mici, la margini de oraș, să călătorești mult, cu mașina, autobuzul, trenul, cu avionul, cu tot ce poți, mereu de la un turneu la altul. Sunt foarte mulți tineri care sunt între clasamentele de 400 și 900 care fac turnee mici, banii sunt puțini, poate fac și turnee de doi euro jumate dacă au pierdut din primul tur. La noi, de exemplu, sunt foarte scumpe scaunele rulante de tenis, care trebuie înlocuite. Chiar dacă în cazul sportivilor cu dizabiltăți nu sunt așa multe turnee. Costurile sunt foarte ridicate, pentru un sportiv de performanță ai nevoie de zeci de mii de euro, bani pe care e posibil să nu-i câștigi. Nu ești la un club, cum e un fotbalist, să-ți plătească antrenor, preparator, tot ce înseamnă drumul performanței. Aici îți plătești singur. Nu există tenis fără bani. E foarte greu fără sponsori sau fără părinți în spatele tău. Foarte, foarte greu.

„Să poți să joci la nivel de competiție, nu de înaltă performanță, ai nevoie de un scaun care costă minim 2800- 3000 de euro. Scaunele pentru partea de performanță ajung la 5000 de euro, poate să sară și de 10- 15000 de euro”

Mi-ai spus de echipamentul tău. Cât costă un asemenea scaun rulant pentru tenis?

E o discuție lungă. Sunt scaunele pentru începători, care sunt câteva sute de euro, 500 să zicem, care pot fi folosite de oricine. Dar ca să poți să joci la nivel de competiție, nu de înaltă performanță, ai nevoie de un scaun care costă minim 2800- 3000 de euro. Scaunele pentru partea de performanță ajung la 5000 de euro, prețul poate să sară și de 10- 15000 de euro. Jucătorii din top 10 mondial au, toți, scaune de peste 15000 de euro.

Din ce am reușit să mă documentez, în timpul jocului, sportivul este prins în scaun

Da, face parte din regulă, trebuie să fii legat, iar dacă ai picioare, nu trebuie să atingă deloc solul. Când lovești mingea nu ai voie să fii ridicat din scaun, fundul trebuie să fie, tot timpul, în șezut. Restul echipamentului este același, terenul și fileul la fel, singura diferență e că mingea are voie să cadă de două ori, prima dată neapărat în teren, a doua poate fi și în afara lui.

Schimburile cum sunt, mă gândesc că mai scurte?

Depinde de nivel. A început și tenisul în scaun rulant să avanseze, jucătorii au devenit tot mai agresivi, punctele sunt cât mai scurte, nu se mai fac foarte multe raliuri. Acum 20-30 de ani se făceau raliuri de 20-30 de mingi fiecare punct, acum, majoritatea punctelor se termină în 3-5 schimburi, totul se joacă pe forță, pe viteză.

„Tu de ce nu ai picioare? Pentru că nu am mâncat toate legumele când eram mic”

O să revin la copii, la partea de antrenorat. Care este primul lucru pe care ți-l spun copiii la o lecție de tenis?

Îți dai seama, mă întreabă de ce nu ai picioare? Întrebarea asta mă amuză, pentru că pot, tot timpul, să o folosesc în avantajul meu!

Cum?

Simplu! Răspunsul meu este că nu mi-am mâncat toate legumele când eram mic sau am mâncat foarte multă ciocolată și nu mi-au mai crescut picioarele. Trucul cu legumele e cel mai bun și părinții îmi mulțumesc tot timpul pentru el. Prinde, tenis cu legume, chiar prinde (râde cu poftă).

Relația cu părinții care este?

Ideea e că părinții ar fi fost mult mai reticienți, însă l-am avut pe domnul Cristi Bănică alături de mine și, într-un fel, el a fost garantul meu. La început părinții nu știu, vezi o persoană în scaun rulant și te gândești, știe tenis sau nu știe tenis?

Așa cum am început interviul, eu aș spune că atât cei mici, cât și părinții, primesc o lecție de viață

Poate așa e, însă până ajungi acolo îți aduci copilul să învețe tenis. Și te gândești, oare un om în scaun rulant poate să-l învețe tenis? Oare omul ăsta știe tenis? Nu ai de unde să știi! Te duci pe stradă și, oare, câți oameni în scaun rulant au jucat tenis, baschet sau fac vreun sport? Sunt foarte puțini. De-aste cred că încrederea ar fi fost mult mai mică dacă nu aș fi avut pe cineva care să garanteze pentru mine. Eu am învățat și am lucrat alături de colegii mei, Dana și Cristi și am învățat de la ei, cum și ei au făcut-o de la mine. Suntem un pachet, o echipă, copilul nu lucrează cu un antrenor, o face cu o echipă.

În această perioadă în care ai început munca antrenorului, ai avut elevi în scaun rulant?

Nu, nu am avut. Și nu îți ascund că îmi doresc foarte tare să am. Problema este că nu avem acele scaune de care îți vorbeam mai devreme. Este complicat să antrenezi un copil în scaun rulant, în propriul lui scaun, e posibil să cadă, nu este legat, nu are aceeași conformitate. Uite, când o să pun roțile la scaun, o să vezi că scaunul meu nu stă drept, roțile stau mult mai înclinate, totul pentru a nu cădea și a se deplasa mult mai ușor. Are o roată pe spate pentru a nu-i permite sportivului să vină pe spate, scaunul normal poate fi ridicat pe spate, celălalt nu, e mult mai sigur. Din păcate noi nu avem acest echipament în România și încerc să găsesc o soluție. Am tot vorbit în diferite locuri pentru a găsi o modalitate prin care să facem rost de niște scaune de diferite mărimi, pentru că nu vreau să vină doar copii, îmi doresc să atragem absolut orice om care nu poate să alerge în mod normal, fie că șchiopătează, are glezna mai scurtă sau nu are trei degete la o mână. Orice persoană care are un mic handicap de deplasare poate să joace tenis sau să facă un alt sport, pentru că nu poate să alerge pe un teren normal și ar putea să joace într-un scaun rulant. Este foarte greu să convingi o persoană, în România, care are un defect minor, că ar fi vorba de o dizabilitate, ei consideră că au un mic defect. Și de-asta e greu să aduci foarte mulți oameni în sporturile cu dizabilități. În plus, există și acest pericol, pentru că poți să cazi, să te lovești, eu am pățit-o de multe ori, iar părinților, care sunt mult mai protectivi în cazul ăsta, le e teamă să-și aducă copiii la sport pentru persoane cu dizabilități.

Avem deja două dorințe pentru 2022, să sari cu parașuta și să antrenezi o persoană cu dezabilități, aici, pe terenul de tenis…

Da! Asta chiar e o dorință, chiar îmi doresc să antrenez o persoană, însă îți spun că nu știu dacă pentru 2022 este realizazbil. Am avut un proiect în care am vrut să fac o tabără pentru persoane cu dizabilități care să joace tenis, însă toată situația cu pandemia mi-a stricat planurile.

 E greu să deschizi ușile în astfel de proiecte?

Nu e greu, dar perioada asta cu pandemia a schimbat lucrurile, au fost destul de multe riscuri, au început să crească incidența, cazurile și, îți dai seama, nimeni nu vrea să își asume toate aceste riscuri, e foarte complicat. Sper ca în 2022 să reușim să facem această tabără de pregătire în care să aducem câțiva copii care să încerce diferite sporturi și, de acolo, dacă cineva vrea să facă tenis, să găsim câteva scaune și să-l inițiem.

Îți urez succes!